Formalismul
"având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea"—2 Timotei 3:5
"Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăierea împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu."—Romani 2:28-29
Textele care încep această lucrare merită o atenţie sporită în orice vreme. Dar ele merită o atenţie specială în acest veac al bisericii şi al lumii. De când Domnul Isus Hristos a plecat de pe pământ, niciodată nu a fost mai mult formalism şi mai multe profesiuni de credinţă false ca în zilele noastre. Acum, mai mult ca niciodată, ar trebui să ne autoexaminăm, şi să ne cercetăm religia, ca să ştim ce fel de religie este. Haideţi să încercăm să descoperim dacă creştinismul nostru este un lucru de formă sau un lucru al inimii.
Nu ştiu nici o modalitate mai bună de a clarifica subiectul decât prin a ne îndrepta către un pasaj lămuritor din Cuvântul lui Dumnezeu. Haideţi să ascultăm ce spune Pavel despre acest lucru. El ne dă următoarele principii deosebite în epistola lui către Romani: "Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăierea împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu" (Romani 2:28-29). Trei lecţii foarte pline de învăţături se desprind din acest pasaj. Să vedem care sunt acestea.
I. Aflăm, în primul rând, că religia formală nu este religia adevărată, şi că un creştin formal nu este un creştin adevărat în faţa lui Dumnezeu.
II. În al doilea rând, aflăm că inima este aşezământul religiei adevărate, şi că adevăratul creştin este creştin în inimă.
III. Iar în al treilea rând, că religia adevărată nu trebuie să se aştepte să fie populară. Ea îşi va scoate "lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu"
Să ne gândim mai profund la aceste principii măreţe. Au trecut două sute de ani de când un extraordinar predicator puritan spunea: "Formalismul, formalismul, formalismul este marele păcat al acestor zile, sub care toată ţara geme. Este mai multă lumină decât a fost, dar mai puţină viaţă; mai multă profesiune de credinţă, dar mai puţină sfinţenie." (Thomas Hall, cu privire la 2 Timotei:3-5, 1658). Ce ar fi spus acest bun om dacă ar fi trăit în zilele noastre?
I. Aflăm, în primul rând, că religia formală nu este religie, şi că un creştin formal nu este un creştin în ochii lui Dumnezeu.
Ce vreau să spun prin "religie formală"? Este un lucru care trebuie clarificat. Mii de oameni, bănuiesc, nu ştiu nimic despre ea. Fără o înţelegere distinctă a acestui lucru întreaga mea lucrare este inutilă. Primul meu pas va fi să schiţez, să descriu, să definesc.
Când un om este creştin doar cu numele, şi nu în realitate—numai în lucrurile dinafară, şi nu în trăirile lui interioare—doar în mărturisire, şi nu în practică—pe scurt, când creştinismul lui este doar o problemă de formă, sau modă, sau obicei, fără nici o influenţă asupra inimii sau vieţii lui—într-un asemenea caz acel om are, aşa cum o numesc eu, o "religie formală". Într-adevăr, el posedă "forma", sau coaja, sau suprafaţa religiei, dar nu posedă substanţa sau "puterea" ei.
Uitaţi-vă, de exemplu, la miile de oameni a căror religie pare să conste, în totalitate, doar în ţinerea ceremoniilor şi ritualurilor religioase. Ei iau parte regulat la serviciile publice de închinare. Merg regulat la Masa Domnului. Dar niciodată nu merg mai departe. Ei nu ştiu nimic despre adevăratul creştinism simţit în inimă. Nu sunt familiari cu Scripturile, şi nu-şi găsesc plăcerea în a le citi. Ei nu se separă de căile lumii. Ei nu fac nici o distincţie între evlavie şi lipsa evlaviei în prieteniile sau căsniciile lor. Le pasă foarte puţin, sau deloc, de doctrinele caracteristice Evangheliei. Sunt complet indiferenţi faţă de ceea ce aud predicându-se. Ai putea sta în prezenţa lor cu săptămânile, iar din ceea ce auzi şi vezi în fiecare zi a săptămânii ai putea să presupui cu uşurinţă că sunt atei. Ce poate fi spus despre aceşti oameni? Ei afirmă clar că sunt creştini; şi, totuşi, nu este nici inimă, nici viaţă în creştinismul lor. Este un sigur lucru pe care îl putem spune despre ei—sunt creştini formali. Religia lor este doar de formă.
Uitaţi-vă în altă direcţie la sutele de oameni a căror religie pare să conste în multe vorbe şi mărturisiri. Ei cunosc teoria Evangheliei în capul lor, şi afirmă că îşi găsesc plăcerea în doctrina Evangheliei. Ei pot spune multe despre "sănătatea spirituală" a propriilor lor păreri, şi despre "ignoranţa" tuturor celor ce nu le agreează părerile. Dar nu merg niciodată mai departe! Când examinezi vieţile lor interioare vei descoperi că ei nu ştiu nimic despre practica evlaviei. Ei nu iubesc adevărul, nici nu sunt iubitori, nici smeriţi, nici oneşti, nici buni, nici blânzi, nici darnici, nici cinstiţi. Ce să spunem despre aceşti oameni? Ei pretind că sunt creştini, dar nu este nici substanţă şi nici roadă în creştinismul lor. Este un singur lucru de spus despre ei—sunt creştini formali. Religia lor este doar o formă goală.
Aşa este religia formală împotriva căreia doresc să ridic un cuvânt de avertisment în această zi. Aici este stânca prin care mulţimi de oameni din toate colţurile lumii ajung la naufragii catastrofice ale sufletelor lor. Unul dintre cele mai rele lucruri care s-au spus vreodată a fost acesta: "Nu te îngrijora de religia ta, ci de aparenţele ei".
Asemenea noţiuni sunt pământeşti. Nu, mai degrabă ele sunt de sub pământ: miros a iad. Fiţi atenţi la ele, şi ţineţi garda sus. Dacă este vreun lucru despre care Scripturile vorbesc în mod expres, acesta este păcatul şi zădărnicia formalismului.
Ascultaţi ce le spune Pavel romanilor: "Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne." Romani 2:28. Acestea sunt într-adevăr cuvinte puternice! Un om ar putea fi fiul lui Avraam în trup—un membru al uneia din cele doisprezece seminţii—tăiat împrejur a opta zi—ţinând toate sărbătorile—un închinător regulat în templu—şi, totuşi, în ochii lui Dumnezeu să nu fie iudeu! În acelaşi fel, un om poate fi creştin prin mărturisire exterioară—un membru al unei biserici creştine—botezat cu botezul creştin—credincios în primirea Cinei Domnului—şi, totuşi, în ochii lui Dumnezeu să nu fie creştin de loc.
Ascultaţi ce a spus profetul Isaia:
"Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!" (Isaia 1:11-15)
Examinate, aceste cuvinte sunt extraordinare. Jertfele care sunt declarate aici zadarnice au fost instituite chiar de Dumnezeu! Sărbătorile şi regulile pe care Dumnezeu spune că le "urăşte", au fost ordonate de El. Însuşi Dumnezeu Îşi declară hotărârile‚ ca fiind zadarnice când acestea sunt folosite formal şi fără inimă în cel care aduce laudă! De fapt ele sunt mai rău decât zadarnice; ele sunt chiar ofensatoare şi dăunătoare. Cuvintele nu pot fi imaginate mai distincte şi mai evidente. Ele arată că religia formală este fără valoare în ochii lui Dumnezeu. Nu merită nici măcar să fie numită religie.
Ascultaţi, în ultimul rând, ce spune Domnul Isus. Vorbeşte despre iudeii din vremea Lui: "Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti" (Matei 5:8-9). Îl vedem în repetate rânduri denunţând formalismul şi ipocrizia cărturarilor şi a Fariseilor, atenţionându-i pe ucenici împotriva acestora. De opt ori într-un singur capitol (Matei 23) El le spune, "Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici!". Dar pentru cei mai răi dintre păcătoşi El întotdeauna a avut un cuvânt plin de blândeţe, şi le-a oferit o uşă deschisă. Dar despre formalism El a vrut să ştim că este o boală disperată, şi trebuie demascat cu cel mai sever limbaj. Pentru ochii unui ignorant un formalist poate părea să aibă o "cantitate" decentă de religie, chiar dacă poate de nu cea mai bună "calitate". În ochii lui Hristos, oricum, cazul este foarte diferit. În ochii Lui formalismul nu este deloc o religie adevărată.
Ce să spunem la aceste mărturii ale Scripturii? Ar fi uşor să adăugăm şi altele. Ele nu sunt singulare. Dacă cuvintele înseamnă ceva, ele sunt un avertisment clar pentru toţi aceia care fac o profesiune de credinţă şi se numesc pe ei înşişi creştini. Ne învaţă clar că aşa cum ne temem de păcat şi evităm păcatul, aşa ar trebui să ne temem de formalism şi să ne ferim de el. Formalismul ar putea să te ia de mână zâmbind, arătând ca un frate, pe când păcatul vine asupra noastră cu sabia scoasă şi ne loveşte ca un duşman. Dar ambele au acelaşi scop. Ambele vor să ne distrugă sufletele; iar din cele două, formalismul este cel mai probabil să o facă. Dacă iubim viaţa, haideţi să ne ferim de formalismul în religie.
Nimic nu este "atât de obişnuit". Aceasta este una dintre marile boli familiale ale rasei umane. Ne năştem cu ea, creştem cu ea, şi nu scăpăm complet de ea până nu murim. E cu noi la biserică, cu cei bogaţi, cu cei săraci. E cu cei educaţi, şi cu cei needucaţi. E cu romano-catolicii, şi cu protestanţii. O întâlnim la liderii bisericii, şi la cei mai noi membri. E printre evanghelici, şi cu cei care au o mulţime de ritualuri, ca liberalii. Să mergem oriunde, la orice biserică am vrea, nu vom fi niciodată în afară riscului infectării. O vom găsi printre Quakers şi Plymouth Brethren, ca şi la romano-catolici. Omul care crede că nu există religie formală în biserica lui, este o persoană foarte oarbă şi ignorantă. Dacă iubeşti viaţa fereşte-te de formalism.
Nimic nu este "atât de periculos" pentru sufletul omului. Familiaritatea cu o formă de religie, cât timp îi neglijăm realitatea, are ca şi efect o cumplită amorţire a conştiinţei. Formează treptat o crustă groasă de insensibilitate peste omul din lăuntru. Nimeni nu pare să devină atât de împietrit ca cei care, în mod continuu, repetă cuvinte sfinte şi mânuiesc lucruri sfinte, în timp ce inimile lor aleargă după păcat şi după lume. Lideri ai societăţii noastre, care merg la biserică doar pentru aparenţe, pentru a-i face pe toţi să creadă că ei sunt religioşi—taţi care au un timp formal de rugăciune cu familia, pentru a păstra aparenţe bune în căminele lor—pastori neconvertiţi, care în fiecare săptămână citesc rugăciuni şi lecţii din Scriptură, lucruri în care nu simt nici interes real—membri neconvertiţi în biserică, care recită constant răspunsuri şi spun "Amin" fără să simtă ceea ce spun—cântăreţi neconvertiţi, care cântă în fiecare duminică cele mai spirituale imnuri, doar pentru că au voci bune, în timp ce afecţiunea lor este în totalitate pentru lucruri pământeşti—toţi, toţi, toţi sunt într-un pericol foarte mare. Ei îşi împietresc gradual inimile, şi usucă pielea conştiinţei lor. Dacă îţi iubeşti propriul suflet, fereşte-te de formalism.
Nimic, în final, nu este "atât de nechibzuit", fără sens şi iraţional. Oare creştinul formal chiar presupune că doar creştinismul de suprafaţă pe care îl mărturiseşte îl va mângâia în ziua bolii şi în ceasul morţii? Acest lucru este imposibil. Imaginea unui foc nu poate încălzi, un banchet pictat nu poate potoli foamea, iar o religie formală nu poate aduce pace în suflet. Oare crede că Dumnezeu nu vede lipsa inimii şi amorţirea creştinismului lui? Chiar dacă ar putea să-şi înşele vecinii, cunoştinţele, partenerii de închinare, şi pastorii cu o formă de evlavie, crede că-L poate înşela pe Dumnezeu? Chiar ideea însăşi este absurdă. "Cel ce a sădit urechea, ar putea să n-audă?" El cunoaşte chiar şi secretele inimii. El "va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor" în ziua de apoi. El, care a spus fiecăreia din cele şapte biserici "ştiu faptele tale", nu s-a schimbat. El, care a spus omului fără haină de nuntă, "Prietene, cum ai intrat aici?" nu va fi înşelat de un mic înveliş de religie aparentă. Dacă nu vrei să fii făcut de ruşine în ziua de apoi, îţi spun încă o dată, fereşte-te de formalism. (Psalmi 94:9; Romani 2:16; Apocalipsa 2:2; Matei 2:11)
I. Trec la al doilea lucru pe care aş vrea ca să-l iei în considerare. "Inima este aşezământul religiei adevărate, iar creştinul adevărat este acela care este creştin cu inima lui".
Inima este testul adevărat al caracterului unui om. Omul nu poate fi cunoscut întotdeauna după ceea ce zice sau ceea ce face. El ar putea să spună şi să facă lucruri care sunt bune, din motive false şi nedemne, în timp ce inima lui să fie în tot acest timp rea. Inima este omul. "Căci aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el" (Proverbe 23:7).
Inima este testul potrivit pentru religia unui om. Nu este suficient ca un om să deţină doctrina corectă, şi să menţină o formă exterioară de evlavie. Ce este în inima lui? Aceasta este marea întrebare. Acesta este locul unde se uită Dumnezeu. "Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă" (1 Samuel 16:7). Acesta este lucrul pe care Pavel îl stabileşte în mod distinct ca fiind măsura standard a sufletului: "Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii" (Romani 2:29). Cine poate pune la îndoială faptul că această frază măreaţă a fost scrisă şi pentru creştini la fel de mult cum a fost scrisă pentru iudei? Apostolul a vrut ca noi să ştim că este un creştin cel care este creştin în interior, iar botezul este acela al inimii.
Inima este locul în care trebuie să pornească religia mântuitoare. Natural ea este lipsită de religie, şi trebuie reînnoită de Duhul Sfânt. "Îţi voi da o inimă nouă", inima ta veche este în mod natural împietrită şi trebuie înmuiată şi frântă. "Voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne". "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit"; "o inimă zdrobită şi mâhnită". Inima omului este o inimă, în mod natural, închisă pentru Dumnezeu, şi ea trebuie deschisă. Domnul "a deschis inima" Lidiei. (Ezechiel 36:26; Psalm 51:17; Fapte 16:14).
Inima este aşezământul adevăratei credinţe mântuitoare. "Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire" (Romani 10:10). Un om poate crede că Isus este Hristosul, cum şi demonii cred, şi totuşi să rămână în păcatele lui. Poate crede că este un păcătos, şi că Hristos este singurul Mântuitor, şi, uneori, să dorească să fie un om mai bun. Dar nimeni, niciodată, nu apucă pe Hristos şi primeşte iertare şi pace, până nu crede cu inima. Credinţa din inimă este cea care duce la neprihănire.
Inima este originea adevăratei sfinţenii şi sursa ascultării continue. Adevăraţii creştini sunt sfinţi pentru că inimile lor sunt devotate lui Hristos. Ei ascultă din inimă. Înfăptuiesc voia lui Dumnezeu din inimă. Oricât de slabe, şi plăpânde, şi imperfecte sunt faptele lor, încă sunt plăcute lui Dumnezeu, pentru că sunt făcute dintr-o inimă care iubeşte. Cel care a lăudat jertfa de câteva monede a văduvei mai mult decât jertfele iudeilor bogaţi, preţuieşte calitatea mult mai mult decât cantitatea. Ceea ce îi face plăcere să vadă este o faptă făcută dintr-o "inimă bună şi curată" (Luca 8:15). Nu poate fi vorba de sfinţenie reală fără o inimă întoarsă spre Hristos.
Lucrurile pe care le voi spune pot părea ciudate. Poate că acestea vor merge invers decât toate noţiunile unora din cei în ale căror mâini va cădea această lucrare. Poate că te-ai gândit că dacă religia unui om este corectă la suprafaţă, acel om trebuie să fie unul cu care Dumnezeu să fie mulţumit. Greşeşti complet. Respingi întreaga tendinţă a învăţăturii biblice. Corectitudinea exterioară fără o inimă dreaptă nu este nimic altceva decât ca şi trăirea Fariseilor. Lucrurile exterioare ale creştinismului—botezul, Cina Domnului, membralitatea într-o biserică, dărnicia, citirea Bibliei, şi altele ca acestea—nu vor duce sufletul niciunui om în cer, decât dacă atitudinea inimii lui este dreaptă. Trebuie să fie atât lucruri interioare cât şi lucruri exterioare—şi sunt cele interioare cele la care este fixată în principal privirea lui Dumnezeu.
Ascultaţi cum ne învaţă Pavel despre acest lucru în trei texte foarte remarcabile:
"Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu." 1 Corinteni 7:19
"Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă." Galateni 6:15
"Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste." Galateni 5:6
A vrut apostolul să spună în aceste texte doar că tăierea împrejur nu mai era necesară sub Evanghelie? Aceasta era tot? Nu, într-adevăr! Cred că vroia să spună mult mai mult. A vrut să spună că, sub Hristos Isus, totul depindea de naşterea din nou—adică de a avea o adevărată credinţă mântuitoare—pentru a fi sfânt în viaţă şi conduită. A vrut să spună că acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne uităm în mod principal, şi nu la forme exterioare. "Sunt eu o făptură nouă? Chiar cred în Hristos? Sunt sfânt?" Acestea sunt marile întrebări la care trebuie să căutăm să răspundem.
"Când inima este rea totul este rău în ochii lui Dumnezeu." Multe lucruri bune pot fi făcute. Poate că formele şi ritualele pe care Dumnezeu Însuşi le-a instituit par să fie onorate. Dar atâta timp cât inima este greşită, Dumnezeu nu este mulţumit. El trebuie să primească inima omului sau nimic.
Chivotul a fost cel mai sacru lucru din cortul evreiesc. Pe el se afla capacul ispăşirii. Înăuntru se aflau tablele legii, scrise de însuşi degetul lui Dumnezeu. Numai Marelui Preot îi era îngăduit să meargă în acel loc unde era ţinut chivotul, după perdea, şi acest lucru numai o dată pe an. Prezenţa chivotului în mijlocul taberei era considerată ca aducătoare de binecuvântări speciale. Şi, totuşi, chiar şi chivotul nu putea face izraeliţilor mai mult bine decât ar fi putut să facă orice cutie obişnuită de lemn, când ei au crezut în el ca şi într-un idol, cu inimile lor pline de răutate. L-au adus în tabără cu o ocazie specială, spunând, "Haide să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri." (1 Samuel 4:3). Când a ajuns în tabără i-au dat toată reverenţa şi cinstea, "Au strigat atât de tare încât pământul s-a cutremurat". Dar totul a fost zadarnic. Au fost măcelăriţi de filisteni, şi chivotul a fost capturat. Şi de ce a fost aşa? Pentru că religia lor a fost doar de formă. Ei au cinstit chivotul, dar nu I-au dat Dumnezeului chivotului inimile lor.
Au fost câţiva împăraţi ai lui Iuda şi Israel care au făcut multe lucruri care au fost bune în ochii lui Dumnezeu, şi totuşi aceştia nu au fost niciodată scrişi în lista celor evlavioşi şi neprihăniţi. Roboam a început bine, şi timp de trei ani s-a spus despre el că "a umblat în calea lui David şi a lui Solomon." (2 Cronici 11:17). Dar apoi "El a făcut lucruri rele, pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul." (2 Cronici 12:14). Abiia, după cartea Cronicilor, a spus multe lucruri care au fost bune, şi a luptat cu succes împotriva lui Ieroboam. Totuşi, verdictul general este împotriva lui. Citim, în Regi, că "inima lui n-a fost întreagă a Domnului, Dumnezeului său" 1 Regi 15:3. Amaţia, ni se spune că "El a făcut ce este bine înaintea Domnului, dar cu o inimă care nu era în totul dată Lui." 2 Cronici 25:2. Iehu, împăratul lui Israel, a fost înălţat, prin porunca lui Dumnezeu, ca să înlăture idolatria. A fost un om foarte zelos în a face lucrarea lui Dumnezeu. Dar, din nefericire, este scris despre el: "Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului, Dumnezeul lui Israel; şi nu s-a abătut de la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel." 2 Regi 10:31. Pe scurt, o remarcă generală se aplică tuturor acestor împăraţi. Toţi au fost greşiţi pe dinăuntru, erau putrezi în inimile lor.
Sunt astăzi locuri de închinare în ţara noastră unde toate lucrurile exterioare ale religiei sunt împlinite cu perfecţiune. Clădirea este frumoasă. Serviciul este frumos. Cântatul este frumos. Stilurile de închinare sunt frumoase. Există totul pentru a mulţumi simţurile. Ochi, şi ureche, şi sentimentalism firesc, toate sunt satisfăcute. Dar în tot acest timp Dumnezeu nu este mulţumit. Un lucru lipseşte, şi dorinţa pentru acel singur lucru strică totul. Care este acel lucru? Este inima! Dumnezeu vede sub tot acest spectacol de suprafaţă, forma religiei noastre, pusă în locul substanţei, iar când vede acest lucru El este nemulţumit. El nu Se uită cu ochi binevoitori nici la clădire, nici la serviciu, nici la păstor, nici la oameni. Dacă nu vede inimi convertite, reînnoite, frânte, pocăite, atunci El nu este mulţumit! Capetele plecate, genunchii plecaţi, amin-urile spuse tare, ochii ridicaţi spre cer, toate, toate nu sunt nimic în ochii lui Dumnezeu fără inimi drepte.
"Când inima este în regulă Dumnezeu poate privi cu îngăduinţă asupra multor lucruri imperfecte." Ar putea să existe greşeli în raţionament şi slăbiciuni în practică. Ar putea să existe devieri de la cel mai bun curs în lucrurile exterioare ale religiei. Dar, dacă inima este dreaptă, Dumnezeu este blând în a-ţi arăta care din acestea este greşit. El este milos şi plin de îndurare, şi va ierta multe imperfecţiuni, atunci când vede o inimă credincioasă şi un ochi fixat pe slava Sa.
Iosafat şi Asa erau împăraţi ai lui Iuda, imperfecţi în multe lucruri. Iosafat era un om timid, şovăielnic, care nu ştia să spună "Nu" şi s-a ataşat de Ahab, cel mai rău împărat care a domnit vreodată peste Israel. Asa era un om instabil, care la un moment dat se încredea în împăratul Siriei mai mult decât în Dumnezeu, iar altă dată era supărat pe profetul lui Dumnezeu pentru că l-a mustrat (2 Cronici 16:10). Totuşi, ambii au avut un lucru care i-a făcut plăcuţi în faţa lui Dumnezeu. Cu toate greşelile lor, ei au avut "inimi" drepte.
Paştele ţinut de Ezechia era unul cu multe iregularităţi. Mulţi nu îl ţineau corect. Ei mâncau Paştele "nu după cele scrise". Dar făceau lucrul acesta cu "inimi" sincere. Şi citim că Ezechia s-a rugat pentru ei, spunând "Domnul, care este bun, să ierte pe toţi cei ce şi-au pus inima să caute pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, cu toate că n-au făcut sfânta curăţire!" (2 Cronici 30:18-19).
Paştele ţinut de Iosia trebuie să fi avut un număr mult mai mic de participanţi decât numeroasele Paşti în zilele lui David şi Solomon, sau chiar în timpul domniei lui Iosafat şi Ezechia. Cum dar să explicăm lucrurile mari spuse în Scriptură despre el? "Nici o sărbătoare a Paştelor nu mai fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele proorocului Samuel. Şi nici unul din împăraţii lui Israel nu mai prăznuise Paşte ca cele pe care le-au prăznuit Iosia, preoţii şi Leviţii, tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi locuitorii Ierusalimului." Există o singură explicaţie. Niciodată nu mai fusese un Paşti la care "inimile" închinătorilor să fi fost atât de real în sărbătoare. Domnul nu se uită la numărul celor care se închină atât de mult cât se uită la calitatea închinării. Slava Paştelui lui Iosia era starea inimilor oamenilor.
Pe pământ sunt multe grupuri de închinători creştini, chiar în această zi, grupuri în care, literal, nu este nimic care să atragă omul firesc. Se întâlnesc în aşa-zise capele, care sunt prea mizerabile ca să-şi merite numele, sau în jalnice camere de sus sau beciuri. Cântă fals. Au rugăciuni şi predici plăpânde. Şi, totuşi, Duhul Sfânt este de multe ori în mijlocul lor! Păcătoşii de multe ori se convertesc acolo, iar Împărăţia lui Dumnezeu prosperă mai mult decât în orice catedrală romano-catolică, sau în oricare dintre splendidele biserici protestante. Cum aşa? Cum se poate explica? Cauza este, simplu, aceasta, că în aceste grupuri smerite este învăţată şi ţinută religia inimii. Se pune mare accent pe credincioşia din inimă. Credincioşia din inimă este onorată. Iar consecinţa este că Dumnezeu este mulţumit şi acordă binecuvântările lui.
Închei această parte a subiectului meu aici. Îi rog pe cititori să ia în consideraţie, cu grijă, lucrurile pe care le-am spus. Cred că merită examinarea, şi că sunt toate adevărate. Rezolvaţi azi, indiferent cărei biserici aparţineţi, să fiţi creştini în inimă. Nu fiţi mulţumiţi să aveţi doar o formă de evlavie, fără putere. Aveţi clar în minte că religia formală nu este o religie mântuitoare, şi că religia inimii este singura religie care duce în cer.
Dau un singur avertisment. Nu presupuneţi, datorită faptului că religia formală nu mântuieşte, că formele religiei nu au nici un folos. Feriţi-vă de orice astfel de extremă necugetată. Folosirea greşită a unui lucru nu este un argument împotriva folosirii corecte a acelui lucru. Oarba idolatrie a formelor răspândită în anumite cercuri nu constituie un motiv ca tu să arunci toate formele. Chivotul, când a fost transformat de Israel într-un idol şi pus în locul lui Dumnezeu, nu a fost în stare să-i izbăvească de filisteni, iar când a fost mânuit fără reverenţă şi impropriu, i-a adus moarte lui Uza. Şi, totuşi, acelaşi chivot, când a fost slăvit şi i s-a adus reverenţa cuvenită, a adus binecuvântare asupra casei lui Obed Edom. Cuvintele unuia dintre pastorii noştri sunt dure, dar adevărate: "Cel care nu are decât forma religiei este ipocrit; dar cel care nu are nici o formă de religie este ateu". Formele nu ne pot mântui, însă nu trebuie dispreţuite. Lumina nu este casa omului, dar, totuşi, îl ajută pe om să-şi repereze casa într-o noapte întunecoasă. Folosiţi diligent formele creştinismului, şi veţi descoperi că ele sunt o binecuvântare. Numai aduceţi-vă aminte, în folosirea acestor forme, marele principiu, că primul lucru în religie este starea inimii.
I. Ajung acum la ultimul lucru la care vreau să vă gândiţi. "Adevărata religie nu trebuie să se aştepte să fie plăcută oamenilor. Nu va avea lauda oamenilor, ci a lui Dumnezeu".
Nu pot îndrăzni să ocolesc această parte a subiectului meu, oricât de dureroasă ar fi. Dornic, cum sunt, în a recomanda religia inimii fiecăruia care citeşte această lucrare, nu voi încerca să ascund tot ceea ce religia inimii implică. Nu voi câştiga un soldat pentru armata Stăpânului meu prin înşelăciune. Nu voi promite nimic din ceea ce Scriptura nu garantează. Cuvintele lui Pavel sunt clare şi nu pot fi interpretate greşit. Religia inimii este o religie a cărei laudă este "nu de la oameni, ci de la Dumnezeu." Romani 2:29.
Adevărul lui Dumnezeu şi creştinismul scriptural nu sunt niciodată plăcute oamenilor. Nu au fost niciodată. Şi cât va exista lumea, nu vor fi niciodată. Nimeni nu poate să ia în considerare ce este natura umană, aşa cum este descrisă în Biblie, şi rezonabil să se aştepte la altceva. Atâta timp cât omul este ceea ce este el, majoritatea omenirii întotdeauna va agrea o religie a formei decât o religie a inimii.
Religia formală se potriveşte perfect conştiinţei neluminate. Omul trebuie să aibă o religie. Ca o regulă generală, ateismul şi necredinţa arătate deschis nu sunt foarte populare. Dar un om trebuie să aibă o religie care nu cere prea mult—nu-i tulbură inima prea mult—nu interferează prea mult cu păcatele lui. Creştinismul formal îl satisface. Pare să fie tocmai lucrul pe care îl doreşte.
Religia formală satisface tendinţa ascunsă a omului de a se considera drept. Într-o anumită măsură noi toţi suntem nişte farisei. Din fire ne ţinem de ideea că pentru a fi mântuiţi trebuie să facem multe lucruri, să trecem prin multe forme de închinare, şi astfel vom ajunge în cer. Aici ne întâlnim cu formalismul. Pare să ne arate o cale prin care ne putem face singuri pacea cu Dumnezeu.
Religia formală place leneviei fireşti a omului. Ataşează o importanţă excesivă celei mai uşoare părţi a creştinismului—carapacea şi forma. Omului îi place asta. El urăşte străduinţa în religie. Vrea ceva care să nu se amestece în conştiinţa şi viaţa lui interioară. Numai să-i laşi conştiinţa în pace, şi atunci ea va fi gata să facă fapte care sunt bune pe dinafară. Formalismul pare să deschidă o poartă mult mai largă, şi un drum mult mai uşor spre cer.
Faptele vorbesc mai tare decât afirmaţiile. Faptele sunt lucruri încăpăţânate. Uitaţi-vă în istoria religiei în fiecare secol, şi observaţi cine a avut succes. Uitaţi-vă la istoria lui Israel de la începutul cărţii Exod până la sfârşitul Faptelor Apostolilor, şi observaţi ceea ce a fost dintotdeauna plăcut oamenilor. Formalismul a fost un păcat principal împotriva căruia profeţii Vechiului Testament au protestat constant. Formalismul a fost marea plagă care îi biruise pe evrei când Domnul nostru Isus Hristos a venit în lume. Uitaţi-vă la istoria bisericii lui Hristos după zilele apostolilor. Cât de repede a înghiţit formalismul viaţa şi vitalitatea primilor creştini! Uitaţi-vă în aşa-zisul ev mediu. Formalismul a acoperit atât de complet faţa creştinătăţii încât Evanghelia zăcea aşa cum zace un om mort. Uitaţi-vă, în cele din urmă, la istoria bisericilor protestante în ultimele trei secole. Cât de puţine sunt locurile în care religia este ceva viu! Cât de multe sunt ţările în care protestantismul nu este nimic mai mult decât o formă! Nu se poate să trecem peste aceste lucruri. Ele vorbesc cu o voce de tunet. Toate arată că religia formală este plăcută oamenilor. Are lauda oamenilor.
Dar de ce să ne uităm la faptele istoriei? De ce să nu ne uităm la faptele de sub ochii noştri, şi de lângă uşile noastre? Poate cineva să nege că simpla religie exterioară, o religie a formalismului simplu, este religia care are succes astăzi? Oare degeaba a spus Ioan despre anumiţi învăţători mincinoşi, "Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă" (1 Ioan 4:5). Doar spune-ţi rugăciunea, mergi la biserică regulat, ia Cina Domnului ocazional, citeşte Biblia ocazional, şi vasta majoritate a naţiunii noastre te va numi o bună persoană creştină. "Ce ar trebui să faci mai mult?" spun ei: "Dacă acesta nu este creştinism, atunci care este?" A cere mai mult de la cineva se spune că este nedrept, fanatism şi prea entuziast! A insinua că un astfel de om nu va merge în cer se numeşte lipsă de afecţiune! Este inutil să negi că religia formală nu are succes. Are succes. Întotdeauna a avut succes. Întotdeauna va fi populară până va reveni Hristos. Întotdeauna a avut şi va avea "lauda oamenilor".
Să ne întoarcem acum la religia inimii, unde veţi auzi o veste foarte diferită. Ca regulă generală, nu a fost niciodată agreată de omenire. A adus batjocuri, ridiculizări, dispreţ, sfidare, izolare, întemniţare şi chiar moarte asupra celor care au mărturisit-o. Cei care au iubit-o au fost credincioşi şi zeloşi—dar întotdeauna au fost puţini la număr. Comparativ, niciodată nu a avut "lauda oamenilor".
Religia inimii este prea smerită ca să fie plăcută oamenilor. Nu-i lasă omului firesc loc să se îngâmfe. Îi spune că este vinovat, pierdut, că este un păcătos care merită iadul, şi că trebuie să alerge la Hristos pentru mântuire. Îi spune că este mort, şi că trebuie readus la viaţă, şi născut din Duhul. Mândria omului se răzvrăteşte împotriva unor cuvinte ca acestea. El urăşte să i se spună că este atât de rău.
Religia inimii este prea sfântă ca să fie plăcută oamenilor. Ea nu-l va lăsa în pace pe omul firesc. Ea interferează cu starea lui lumească şi cu păcatele lui. Ea cere lucruri pe care el le dispreţuieşte—convertire, credinţă, pocăinţă, corectitudine spirituală, citirea Bibliei, şi rugăciune. Ea îi porunceşte să renunţe la ceea ce iubeşte, la lucruri de care se ţine, şi nu vrea să le dea drumul. Ar fi într-adevăr ciudat dacă i-ar plăcea acest lucru. Îi taie drumul ca un hoţ al bucuriei şi un aducător de probleme, şi este absurd să aştepţi ca el să fie mulţumit de aceste lucruri.
Era religia inimii plăcută oamenilor în timpul Vechiului Testament? Îl vedem pe David plângându-se: "Cei ce stau la poartă vorbesc de mine, şi cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece." (Psalmi 69:12). Găsim profeţi persecutaţi şi maltrataţi pentru că au predicat împotriva păcatului şi au cerut oamenilor să-şi predea inimile lui Dumnezeu. Astfel de exemple sunt: Ilie, Mica, Ieremia, Amos. Faţă de formalism şi ceremonialism evreii nu se pare să fi obiectat vreodată. Ceea ce le displăcea era să-l slujească pe Dumnezeu cu inimile lor.
Era religia inimii plăcută oamenilor în timpul Noului Testament? Întreaga istorie a lucrării Domnului nostru Isus Hristos şi vieţile apostolilor sunt un răspuns suficient. Cărturarii şi Fariseii ar fi primit de bunăvoie un Mesia care ar fi încurajat formalismul, şi o evanghelie care ar fi înălţat ceremonialismul. Dar ei nu au putut tolera o religie a cărei principii de bază erau smerirea şi sfinţirea inimii.
A fost religia inimii vreodată plăcută oamenilor în ceea ce profesa să fie Biserica lui Hristos în decursul ultimelor 18 secole? Prea puţin, cu excepţia primelor secole când primii creştini nu-şi pierduseră dragostea dintâi. Curând, foarte curând, oamenii care au protestat împotriva formalismului şi sacramentalismului au fost violent acuzaţi ca fiind "unii care nenorocesc pe Israel" (1 Regi 18:17). Cu mult înainte de Reformă, lucrurile au ajuns până la faptul că toţi cei care predicau sfinţenia inimii şi condamnau formalismul erau trataţi ca orice duşman. Fie că erau siliţi să tacă, fie excomunicaţi, fie întemniţaţi sau chiar duşi la moarte ca Jan Hus. În timpul Reformei, munca lui Luther şi a tovarăşilor lui progresa în ciuda unei continue furtuni de defăimare şi ponegrire. Care a fost cauza? Pentru că au protestat împotriva formalismului, ceremonialismului şi falsei preoţii romano-catolice, călugărilor, şi au propovăduit necesitatea religiei inimii.
A fost religia inimii plăcută oamenilor în ţara noastră în trecut? Niciodată, exceptând un mic sezon. Nu a fost plăcută oamenilor pe timpul Reginei Maria , când Latimer şi partenerii lui de martiraj au fost arşi pe rug. Nu a fost plăcută zilele, când a fi fost puritan era socotit mai rău decât a fi un beţiv sau un blasfemator. Nu a fost plăcută la mijlocul secolului trecut, când Wesley şi Whitfield au fost alungaţi din biserica anglicană. Cauza reformatorilor martirizaţi, a puritanilor timpurii, şi a metodiştilor, a fost, în mod esenţial, una şi aceeaşi. Erau urâţi toţi pentru că predicau zădărnicia formalismului şi imposibilitatea mântuirii fără pocăinţă, credinţă, regenerare, corectitudine spirituală şi sfinţenie a inimii.
Este religia inimii plăcută în ţara noastră azi? Răspund cu părere de rău că nu cred că este. Uitaţi-vă la adepţii ei în diverse congregaţii. Întotdeauna sunt comparativ puţini la număr. Sunt singuri în congregaţiile lor. Au avut de înfruntat multe lucruri dificile, cuvinte aspre, cenzură, purtare aspră, batjocuri, ridiculizări, defăimări, şi persecuţii meschine. Aceasta nu este popularitate! Uitaţi-vă la învăţătorii de la amvon ai religiei inimii. Ei sunt iubiţi şi agreaţi, fără îndoială, doar de câţiva dintre ascultători care sunt de acord cu ei. Câteodată sunt admiraţi pentru talentele şi elocvenţa lor de către mulţi care nu sunt de acord cu ei. Sunt chiar numiţi "predicatori de succes" datorită mulţimilor care le ascultă predicile. Dar nimeni nu ştie la fel de bine ca aceşti învăţători credincioşi ai religiei inimii că doar puţini sunt cei care îi plac. Doar puţini îi ajută. Doar puţini îi înţeleg. Doar puţini îi sprijină în vreme de nevoie. Realizează, ca şi Stăpânul lor Divin, că trebuie să lucreze singuri. Scriu aceste lucruri cu amărăciune, dar cred că sunt adevărate. Astăzi, adevărata religie a inimii nu are "lauda oamenilor", cum a fost şi în zilele care au trecut.
Dar, până la urmă, nu este important ce crede omul, şi ce laudă acesta. Cel care ne judecă pe noi este Domnul. Omul nu ne va judeca în ziua de apoi. Omul nu va sta pe măreţul tron alb, examinându-ne religia, şi pronunţând sentinţa noastă eternă. Numai cei pe care îi laudă Dumnezeu vor fi lăudaţi în ziua de apoi. În asta stă valoarea şi slava religiei inimii. S-ar putea să nu aibă lauda oamenilor, dar are "lauda lui Dumnezeu".
Dumnezeu aprobă şi onorează religia inimii în această viaţă. Se uită în jos din ceruri, şi citeşte inimile tuturor copiilor oamenilor. Oriunde vede o pocăinţă din inimă faţă de păcat, credinţă din inimă pentru Hristos, sfinţenie de inimă a vieţii, iubire din inimă a Fiului Său, legii Sale, voii Sale, şi Cuvântului Său—oricând vede Dumnezeu aceste lucruri El va fi mulţumit. El scrie o carte de aducere aminte pentru acel om, oricât de sărac, needucat ar fi el. El porunceşte îngerilor Lui să-l păzească. Menţine în el lucrarea harului, şi îi dă zilnic resurse de pace, speranţă, şi putere. Îl priveşte ca pe un mădular al propriului Său Fiu, ca pe unul care mărturiseşte pentru adevăr, aşa cum a făcut Fiul Său. Oricât de slabă îi pare omului inima lui, ea este acea jertfă vie pe care o iubeşte Dumnezeu, este acea inimă pe care El a afirmat solemn că nu o va dispreţui. O astfel de laudă preţuieşte mai mult decât lauda oamenilor.
Dumnezeu Îşi va proclama consimţământul Său pentru religia inimii înaintea mulţimii adunate în ziua de apoi. El va porunci îngerilor să adune sfinţii Săi, din orice parte a lumii, într-o singură, glorioasă, unire. El va învia morţii şi îi va schimba pe cei vii, şi îi va aşeza la dreapta tronului Fiului Său preaiubit. Apoi, toţi cei ce L-au slujit pe Hristos din inimă Îl vor auzi spunând "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Aţi fost credincioşi în puţine lucruri, vă voi pune peste multe lucruri; intraţi în bucuria stăpânului vostru! Voi M-aţi mărturisit înaintea oamenilor, şi Eu vă voi mărturisi înaintea Tatălui şi a îngerilor Lui. Voi sunteţi aceia, care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie" (Matei 25:21-34; Luca 12:8, 22:28-29; Apocalipsa 3:5). Aceste cuvinte nu vor fi adresate decât acelora care şi-au dat inimile lui Hristos! Nu vor fi adresate formaliştilor, ipocriţilor, viclenilor, şi celor lipsiţi de evlavie. Într-adevăr, ei vor vedea roada religiei inimii, dar nu vor mânca din ea. Nu vom cunoaşte niciodată importanţa totală a religiei inimii până în ziua de apoi. Apoi, şi numai apoi, vom înţelege deplin cât de bine este să ai parte de lauda lui Dumnezeu şi nu de lauda oamenilor.
Dacă îmbrăţişezi religia inimii nu-ţi pot promite lauda oamenilor. Iertare, pace, speranţă, călăuzire, mângâiere, consolare, har cât ai nevoie, putere pentru fiecare zi, bucurie pe care lumea nu o poate nici da, nici lua—toate acestea le pot promite ferm omului care vine la Hristos, şi Îl slujeşte cu inima lui. Dar nu-i pot promite că religia lui va avea succes la oameni. Mai degrabă l-aş avertiza să aştepte batjocuri şi ridiculizări, defăimări şi răutăţi, opoziţie şi persecuţie. Este o cruce care aparţine religiei inimii, şi noi trebuie să fim mulţumiţi să o purtăm. "în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri."—" toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi." (Fapte 14:22; 2 Timotei 3:12). Dar, dacă lumea vă urăşte, Dumnezeu vă iubeşte. Dacă lumea vă părăseşte, Hristos a promis că El nu ne va uita şi nu ne va părăsi. Orice ai pierde prin religia inimii, să fii sigur că lauda lui Dumnezeu va acoperi.
Iar acum închei această lucrare prin trei aplicaţii simple. Vreau ca acestea să izbească şi să rămână lipite de conştiinţa fiecăruia dintre cei în mâinile cărora va cădea. Fie ca Dumnezeu să o facă o binecuvântare pentru multe suflete în timp şi eternitate!
1) În primul rând, este religia ta o problemă de formă şi nu de inimă? Răspunde acestei întrebări cu sinceritate, ca în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă este, "ia în considerare în mod solemn marele pericol în care te afli".
Nu ai nimic care să-ţi aline sufletul în ziua încercării, nimic care să-ţi dea speranţă pe patul morţii, nimic care să te salveze în ziua de apoi. Religia formală nu a dus niciodată pe cineva în cer. Ca şi metalul ieftin, nu va rezista în foc. Continuând în starea ta prezentă eşti într-un iminent pericol să te pierzi pentru totdeauna.
Te rog fierbinte în această zi să fii conştient de acest pericol, să deschizi ochii şi să te pocăieşti. Fie că mergi la o biserică măreaţă într-un oraş mare sau la o simplă bisericuţă de la ţară, dacă eşti creştin doar cu numele, şi ai o formă de evlavie fără putere, trezeşte-te şi pocăieşte-te. Mai presus de toate, dacă eşti un formalist evanghelic, trezeşte-te. "Nu este nici un diavol" au spus puritanii "ca diavolul alb". Nu este nici un formalism mai periculos decât formalismul evanghelic.
Eu te pot doar avertiza. Fac asta cu toată dragostea. Numai Dumnezeu poate să-ţi pună acest avertisment în suflet. O, de ai vedea nebunia la fel ca şi pericolul unui creştinism lipsit de inimă! A fost un sfat sănătos cel pe care un om pe patul de moarte l-a dat fiului său: "Fiule", a spus, "orice religie ai avea, niciodată să nu fii mulţumit doar cu purtatul unui înveliş".
2) În al doilea rând, dacă inima te condamnă, şi vrei să ştii ce să faci, gândeşte-te serios la singura cale pe care poţi merge sigur.
Strigă la Domnul Isus Hristos fără întârziere, şi aşterne-ţi înaintea Lui starea sufletului. Mărturiseşte-I formalismul tău din trecut, şi roagă-L să te ierte. Caută la El harul Duhului Sfânt promis, şi roagă-L să-ţi învie şi să-ţi reînnoiască omul din lăuntru.
Domnul Isus a fost numit şi I s-a dat sarcina de a fi Medicul sufletului omului. Nici un caz nu este prea greu pentru El. Nu este nici o stare a sufletului pe care El să nu o poată vindeca. Nu este nici un diavol pe care El să nu-l poată scoate. Uscată şi împietrită cum este inima unui formalist, există medicament care să o poată vindeca, şi un Medic care are putere să izbăvească (Isaia. 63:1). Cheamă-L pe Domnul Isus Hristos chiar în această zi. "Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide." Luca 11:9.
3) În ultimul rând, dacă inima nu te condamnă, şi dacă ai o încredere bine întemeiată în Dumnezeu, "gândeşte-te serios la multele responsabilităţi pe care le ai din această poziţie".
Laudă-L zilnic pe Cel ce te-a scos din întuneric la lumină, şi te-a făcut să fii diferit. Laudă-L zilnic, şi roagă-L ca niciodată să nu părăsească lucrarea propriilor Lui mâini.
Păzeşte cu mare grijă fiecare parte a omului tău lăuntric. Formalismul este întotdeauna gata să intre peste noi, ca şi plaga egipteană cu broaştele, care au ajuns până în dormitorul împăratului. Veghează şi fii în gardă. Veghează asupra citirii Bibliei, rugăciunii, firii şi limbii tale, asupra vieţii familiale şi a religiei de duminică. Nu este nimic atât de bun si spiritual încât noi să nu putem cădea în formalism faţă de un astfel de lucru. Nimeni nu este atât de spiritual încât să nu poată cădea în formalism. De aceea, vegheaţi şi fiţi în gardă.
În final, uitaţi-vă înainte şi speraţi că Domnul va veni. Cele mai bune lucruri ale voastre trebuie să vină. A doua venire a lui Hristos va fi curând aici. Timpul ispitelor va fi în curând trecut. Judecata şi răsplata sfinţilor vor fi în curând mai mult decât suficiente pentru toate necazurile de acum. Odihniţi-vă în speranţa acelei zile. Lucraţi, vegheaţi, şi uitaţi-vă înainte—Orice s-ar întâmpla, acea zi va clarifica din belşug un lucru: va arăta că nu a existat niciodată o oră în vieţile noastre în care noi să fi avut inimile prea concentrate asupra lui Hristos.
