Peter Taylor Forsyth

Este vorba de scoţianul Peter Taylor Forsyth (1848-1921). S-a semnat mai tot timpul P.T. Forsyth şi a provenit dintr-o familie de funcţionari simpli. A studiat la două universităţi: Aberdeen şi Gottingen. La cea din urmă a fost studentul lui Albrecht Ritschl. Încă de la începutul studiilor teologice a dat dovadă de o acuitate aparte. Capacitatea sa de a înmagazina informaţii, apoi conexiunile de idei ce le făcea, puse laolaltă cu o inteligenţă nativă remarcabilă, au făcut din el un teolog de frunte la cumpăna dintre secole. După studii, Forsyth este ordinat şi slujeşte în Biserica Congregaţionalistă. Slujeste o vreme în Anglia, inclusiv la Biserica Emanuel din Londra, iar apoi devine directorul Colegiului Teologic Hackney. Îşi începe cariera ca şi teolog liberal dar, progresiv, îşi motifică poziţia fiind unul dintre apărătorii unui curent cunoscut în Germania cateologie pozitivă. A scris în 1907 a publicat Positive Preaching and the Modern Mind(Predicarea pozitivă şi gândirea modernă), iar în 1917 i-a fost editată lucrarea Lectures on the Church and the Sacraments (Prelegeri despre Biserică şi Sacramente). Aceste două volume au fost paradigmatice pentru evoluţia protestantismului european. Forsyth îşi cheamă ascultătorii şi mai apoi cititorii să se întoarcă la bogăţia dogmatică a Reformei. Cea mai faimoasă carte a fost scrisă în 1909 şi s-a numit: The Person and Place of Jesus Christ (Persoana şi locul lui Isus Hristos). Aici autorul reuşeşte să scrie deopotrivă dogmatic şi devoţional despre Persoana lui Hristos. Divinitatea Mântuitorului nu mai este pusă în vagi termeni moralizatori, ci este aplicată personalităţii umane în complexitatea ei. Mai menţionăm alte două lucrări polemice să spunem aşa. Este vorba de Christ on Parnassus (1911), unde Forsyth discută relaţia dintre teologie şi artă; urmată de The Justification of God (1916), unde stabilea o relaţie între credinţa creştină şi întrebările zilelor lui. Prin întreaga-i activitate, P.T. Forsyth a rămas fidel credinţei clasice a primilor reformatori. S-a străduit din răsputeri să reînvie această tradiţie, adaptând totul la termenii epocii şi în contextul său specific. Se spune despre el că a readus cuvântul har în teologia protestantă a începutului de secol XX şi a repus pe tapet învăţătura despre suveranitatea lui Dumnezeu. Însă faptul cel mai interesant este că Forsyth a anticipat multe dintre ideile lui Karl Barth. Atunci când ne aplecăm asupra evoluţiei teologiei moderne suntem uneori copleşiţi de impunătoarea operei lui Barth pentru a-i mai observa precursorii. P.T. Forsyth a fost unul dintre înaintemergători, ca să spunem aşa. A fost neo-ortodox înainte ca acest curent teologic să fi prins contur. A luptat împotriva liberalismului după ce el însuşi îi fusese captiv. Un ultim lucru ce merită menţionat. Barthianul născut înainte de vreme a fost extrem de sensibil în ceea ce priveşte viaţa devoţională. Nu a căzut niciodată într-un profesionalism rece, distant. A scris despre rugăciune, post şi studiul personal al Scripturii. A făcut-o cu la fel de multă pasiune cum a scris cristologie sau teism. De la el avem următoarea maximă: Trebuie să trăieşti alături de oameni pentru a le cunoaşte problemele şi să trăieşti cu Dumnezeu pentru a le putea rezolva. A avut parte de multe suferinţe în viaţa particulară. Şi-a pierdut prima soţie pe când era încă tânăr, iar faptul acesta l-a amprentat vizibil. Apoi, toată viaţa a avut o sănătate şubredă. S-a stins la 73 de ani, iar în urma lui a rămas cu adevărat o mireasmă pe care o va resimţi şi Karl Barth: pasiunea pentru Hristosul cel viu şi mereu aproape de om.