Atributele lui Dumnezeu - Puterea lui Dumnezeu
Nu putem avea o concepţie corectă despre Dumnezeu dacă nu ne gândim la El ca la cineva care are toată puterea, şi toată înţelepciunea. Cel care nu poate face ce voieşte şi nu poate să-Şi împlinească toate plăcerile nu poate fi Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu are voinţa pentru a face ceea ce socoteşte El că este bine, la fel El are putere să Îşi îndeplinească voia.
Puterea lui Dumnezeu este acea abilitate şi tărie prin care El poate duce la îndeplinire orice doreşte, orice ordonă înţelepciunea Lui infinită, şi orice infinita puritate a voii lui hotărăşte…. Aşa cum sfinţenia este frumuseţea tuturor atributelor lui Dumnezeu, la fel puterea este aceea care dă viaţă şi manifestare tuturor perfecţiunilor naturii divine. Cât de inutile ar fi hotărârile veşnice, dacă puterea nu le-ar împlini. Fără putere, mila Lui nu ar fi decât compătimire slabă, promisiunile Lui ar fi un sunet fără rost, ameninţările Lui doar o sperietoare de ciori. Puterea lui Dumnezeu este ca El Însuşi: infinită, eternă, de nepătruns; nu poate fi zădărnicită, restrânsă, sau frustrată de creatură (S. Charnock).
„Odată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că „Puterea este a lui Dumnezeu.”” (Psalmul 62:11). „Odată a vorbit Dumnezeu”: nu este necesar nimic mai mult! Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Lui rămâne în veci. Dumnezeu a vorbit odată: ce bine se potriveşte aceasta maiestăţii Lui divine! Noi bieţi muritori putem vorbi adesea şi totuşi să eşuăm de la a fi auziţi. El vorbeşte doar odată şi tunetul puterii Lui este auzit peste o mie de dealuri. „Domnul a tunat în ceruri, Cel Prea Înalt a făcut să-I răsune glasul, cu grindină şi cărbuni de foc. A aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a înmulţit loviturile trăsnetului şi i-a pus pe fugă. Atunci s-a văzut albia apelor, şi s-au descoperit temeliile lumii, la mustrarea Ta, Doamne, la vuietul suflării nărilor Tale” (Psalmul 18:13-15).
„Dumnezeu a vorbit o dată”: iată autoritatea Sa neschimbătoare. „Căci în cer cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este ca Tine între fiii lui Dumnezeu?” (Ps. 89:6). „Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: Ce faci?” (Dan. 4:35). Acest lucru ne-a fost din plin arătat când Dumnezeu S-a întrupat şi a locuit printre noi. Leprosului El i-a spus: „„Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţită lepra lui” (Matei 8:3). Celui ce a zăcut în mormânt timp de 4 zile El I-a strigat: „Lazăre, vino afară”, şi mortul a ieşit afară. Vântul puternic şi valurile furioase au fost amuţite cu un singur cuvânt rostit de El. O legiune de demoni n-a putut să se împotrivească comenzii Sale autoritare.
„Puterea aparţine lui Dumnezeu”, şi numai Lui. Nici o creatură din întregul univers nu are nici un pic de putere în afară de ceea ce dă Dumnezeu . Dar puterea lui Dumnezeu nu este dobândită de El, de undeva, nici nu este dependentă de recunoaşterea nici unei autorităţi. Îi aparţine Lui în mod inerent.
Puterea lui Dumnezeu este ca şi El, există de una singură, susţinându-se pe sine însăşi. Cel mai puternic dintre oameni nu poate să adauge la puterea Celui Omnipotent nici măcar cât o umbră. El stă pe un tron care nu este susţinut de nimic şi nu se sprijină pe nimeni. Curtea Lui nu este întreţinută de curteni şi nici nu-şi dobândeşte splendoarea de la creaturile Sale. El Însuşi este marea sursă centrală şi Iniţiatorul întregii puteri (C.H. Spurgeon).
Toată creaţia mărturiseşte nu numai despre marea Sa putere, ci şi întreaga Sa independenţă a tuturor lucrurilor create. Ascultă propria sa provocare: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” (Iov 38:4-6). Ce deplin este mândria omenească aruncată la pământ!
Puterea este folosită şi ca un nume al lui Dumnezeu: Fiul omului şezând la dreapta puterii (Marcu 14:62), adică la dreapta lui Dumnezeu. Dumnezeu şi puterea sunt inseparabile astfel încât sunt reciproce. Aşa cum esenţa Sa care este imensă nu poate fi limitată; aşa cum eternitatea nu poate fi măsurată în timp; aşa şi atotputernicia nu poate fi limitată în funcţie de acţiune (S. Charnock).
„Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:16). Cine este în stare să numere toate monumentele puterii Sale? Chiar şi puterea Sa care ne este arătată în creaţia vizibilă este cu totul peste puterile noastre de înţelegere, cu atât mai puţin suntem în stare să pricepem omnipotenţa în sine. Există infinit mai multă putere cuprinsă în natura lui Dumnezeu decât este arătată în toate lucrările Sale.
Noi vedem „marginile căilor Sale” în creaţie, providenţă, mântuire, dar doar „adierea...uşoară” a puterii Sale este văzută în ele. Într-un mod remarcabil este acest lucru arătat în Habacuc 3:4: „şi acolo este ascunsă tăria Lui.” De-abia este posibil să ne imaginăm ceva mai grandilocvent decât ilustrarea acestui întreg capitol, şi totuşi nimic în acest capitol nu întrece maiestatea acestei afirmaţii. Profetul (în viziune) vede pe măreţul Dumnezeu plecând dealurile şi sfărâmând munţii, lucru ce s-ar crede că arată puterea Lui în mod uimitor. Dimpotrivă, spune versetul nostru, aceasta este mai degrabă ascunzătoarea decât manifestarea puterii Sale. Ce înseamnă? Aceasta: aşa de inimaginabilă, aşa de imensă, aşa de necontrolabilă este puterea Dumnezeirii, încât teribilele zguduiri pe care El le face în natură mai mult tăinuiesc decât ne dezvăluie puterea Sa infinită!
Este foarte frumos să aducem împreună pasajele următoare: „El umblă pe înălţimile mării.” (Iov 9:8), care ne arată puterea necontrolabilă a lui Dumnezeu. „Îl înfăşoară norii” (Iov 22:14), ceea ce ne spune despre imensitatea prezenţei Sale. „El umblă pe aripile vântului” (Ps.104: 3), care semnifică uimitoarea repeziciune a acţiunilor Sale. Această ultimă expresie este remarcabilă. Nu spune „El zboară”, sau „aleargă” ci că El „umblă” şi aceasta, pe „aripile vântului”—pe cel mai măreţ dintre elemente, aruncat în furia extremă şi zburând cu o extraordinară rapiditate, totuşi ele sunt sub picioarele Lui, în totalul Lui control!
Haideţi să ne gândim la puterea lui Dumnezeu în creaţie. „Ale Tale sunt cerurile şi pământul. Tu ai întemeiat lumea şi tot ce cuprinde ea. Tu ai făcut miazănoaptea şi miazăziua” (Ps.89: 11,12). Înainte ca omul să se apuce de lucru trebuie să aibă atât uneltele cât şi materialele, dar Dumnezeu a început cu nimic, şi doar prin cuvântul Său din nimic a făcut toate lucrurile. Mintea noastră nu poate să priceapă acest lucru. Dumnezeu „zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps.33:9). Materia primară a auzit vocea Lui. „Dumnezeu a zis: „Să fie…şi a fost ” (Gen.1). Cu adevărat putem striga, „Braţul Tău este puternic, mâna Ta este tare, dreapta Ta este înălţată” (Ps.89:13).
Cine, dintre cei care se uită (în sus) la cerul nopţii, şi, cu ochiul raţiunii, vede minunile derulându-se; cine poate să se abţină să nu întrebe: Din ce au fost făcute minunatele corpuri cereşti? Incredibil de spus, ele au fost făcute fără nici un material. Ele au răsărit din vidul însăşi. Structura măreaţă a naturii universale a apărut din nimic . Ce instrumente au fost folosite de Arhitectul Suprem să modeleze lucrurile cu o frumuseţe atât de deosebită şi să dea întregului o poleială atât de frumoasă? Cum a fost totul adunat într-o formă bine proporţionată şi splendid terminată? O simplă hotărâre a isprăvit totul. Să fie , a spus Dumnezeu. El nu a mai adăugat nimic; şi deodată minunatul edificiu a răsărit, împodobit cu toate frumuseţile, arătând nenumărabilele perfecţiuni, şi aducând, împreună cu serafimii încântaţi), laudă marelui Creator. “Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toate oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalmul 33:6) (James Hervey, 1789).
Gândeşte-te la puterea lui Dumnezeu în susţinere. Nici o creatură nu are puterea să se susţină. „Creşte papura fără baltă? Creşte trestia fără umezeală?” (Iov 8:11). Şi omul şi animalul ar muri dacă nu ar exista ierburi pentru hrană, iar ierburile s-ar veşteji şi ar muri dacă pământul nu ar fi înviorat cu ploi aducătoare de rod. De aceea este Dumnezeu numit Sprijinitorul omului şi al animalului (Ps.36:6). „El ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Ev. 1:3). Ce minune a puterii divine este viaţa prenatală a oricărei fiinţe omeneşti! Faptul că un prunc poate trăi, timp de aşa multe luni, într-un loc aşa de înghesuit şi murdar, fără să respire, este imposibilă fără puterea lui Dumnezeu. Cu adevărat El „ne-a păstrat sufletul în viaţă” (Ps.66.9).
Protejarea pământului de violenţa mării este o altă dovadă clară a puterii lui Dumnezeu. Cum este acest element furios ţinut zăvorât între acele bariere pe care El le-a stabilit la început, rămânând la locul ei, fără se reverse peste pământ şi fără să distrugă partea de jos a creaţiei? Starea naturală a apei este să fie deasupra pământului, pentru că este mai uşoară, şi să fie imediat sub aer, pentru că este mai grea. Cine o forţează să nu fie în stare naturală? Cu siguranţă nu omul o face şi nici nu poate. Este hotărârea Creatorului ei care singur o ţine în frâu şi spune: „Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale” (Iov 38:11). Ce exemplu neschimbător a puterii lui Dumnezeu este protejarea lumii!
Să luăm în considerare puterea lui Dumnezeu în guvernare. Să ne gândim la cum stăpâneşte El răutatea lui Satan. „Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8). El este plin de ură împotriva lui Dumnezeu şi are o diavolească vrăjmăşie împotriva omului, în special a sfinţilor. El care l-a invidiat pe Adam când acesta era în paradis, acum ne invidiază plăcerea de a ne bucura de oricare dintre binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă ar putea avea ce-şi doreşte, ne-ar trata pe toţi aşa cum l-a tratat pe Iov: ar trimite foc din cer peste roadele pământului, distrugând vitele, cauzând un vânt care să ne distrugă casele şi acoperindu-ne trupurile cu bube. Dar, oricât de inconştienţi ar fi oamenii de acest lucru, Dumnezeu îl ţine în frâu într-o mare măsură, împiedicându-l să ducă la bun sfârşit planurile sale diabolice şi ţinându-l în limitele stabilite de El.
Tot aşa Dumnezeu limitează degradarea naturală a omului. El îngăduie răspândirea păcatului destul de mult ca să arate ce prăpăd groaznic a fost făcut din cauza împotrivirii omului faţă de Creatorul Său, dar cine poate pricepe teribila distanţă până la care ar merge omul dacă ar scăpa de mâna îngrăditoare a lui Dumnezeu? „Gura le este plină de blestem şi amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge” (Rom. 3). Aceasta este natura oricărui descendent al lui Adam. Şi ce imoralitate desfrânată şi încăpăţânare prostească ar domni în lume dacă puterea lui Dumnezeu nu ar interveni să închidă porţile ei! Vezi Ps.93:3,4.
Să considerăm puterea lui Dumnezeu în judecată . Când El loveşte, nimeni nu-I poate rezista: vezi Ezechiel 22:14. Cât de teribil a fost arătat acest lucru la Potop! Dumnezeu a deschis ferestrele cerului şi a spart marile fântâni ale adâncului, şi (cu excepţia acelora din arcă) întreaga rasă umană, neputincioasă în faţa furtunii mâniei Lui, a fost ştearsă de pe faţa pământului. O ploaie de foc şi de pucioasă a căzut din cer şi oraşele din câmpie au fost spulberate. Faraon şi toate oştirile lui au fost fără putere când Dumnezeu a suflat peste ei la Marea Roşie. Ce cuvânt minunat este acesta din Romani 9:22: „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea , a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire”. Dumnezeu este gata să-Şi arate măreaţa Sa putere peste cei damnaţi nu doar închizându-i în Gheenă, dar şi printr-o păstrare supranaturală a trupurilor, cât şi a sufletelor lor în mijlocul focului etern al Iazului de foc.
Toţi ar trebui să tremurăm în faţa unui astfel de Dumnezeu! Să ne purtăm fără teamă, faţă de Unul care poate să ne strivească mai uşor decât putem strivi noi o molie, este ca şi o acţiune sinucigaşă. A-L sfida pe faţă pe cel care este înveşmântat cu omnipotenţă, pe cel care poate să ne sfâşie în bucăţi ori să ne arunce în iad în orice moment doreşte, este culmea nebuniei. Punând această teamă pe ultimul loc, ar fi doar partea cea mai mică din înţelepciune să ascultăm de porunca Lui, „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” (Ps.2:12).
Ar trebui ca sufletul luminat să adore un aşa Dumnezeu! Minunatei şi infinitei perfecţiuni a unei astfel de fiinţe i se cuvine o închinare ferventă. Dacă oamenii ai puterii şi cu renume merită admiraţia lumii, cu atât mai mult ar trebui ca puterea celui Atotputernic să ne umple de uimire şi respect. „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, şi făcător de minuni?” (Exod 15:11).
Ar trebui ca sfântul să se încreadă într-un astfel de Dumnezeu! El merită încredere nelimitată. Nimic nu este prea greu pentru El. Dacă Dumnezeu era limitat în putere şi mărginit în tărie ar fi trebuit să fim disperaţi. Dar văzând cum el este înveşmântat cu omnipotenţă, nici o rugăciune nu este prea grea pentru El ca să-i răspundă, nici o nevoie nu este prea mare ca El să n-o poată împlini, nici o pasiune nu este prea puternică ca El să n-o poată supune, nici o ispită nu este prea puternică ca El să nu ne poată izbăvi, nici o suferinţă nu este prea adâncă ca El să n-o poată alina. „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem?” (Ps.27:1). „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” (Efeseni.3:20,21).
