Atributele lui Dumnezeu - Sfintenia lui Dumnezeu

​"Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt" (Apocalipsa 15:4). Numai El este sfânt în mod independent, infinit, imuabil. În Scriptură El este de multe ori numit "Cel Sfânt": şi este aşa pentru că suma tuturor excelenţelor morale se găseşte în El. El este Puritate absolută, neîntinat nici măcar de umbra păcatului. "Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric" (1 Ioan 1:5). Sfinţenia este chiar excelenţa naturii Divine: marele Dumnezeu este "minunat în sfinţenie" (Exod 15:11). De aceea citim, "Ochii Tăi Sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea" (Habacuc 1:13). Cum puterea lui Dumnezeu este opusul slăbiciunii fireşti a creaturii, iar înţelepciunea Lui este în contrast complet faţă de cel mai neînsemnat defect al înţelegerii sau nebuniei, tot aşa sfinţenia Lui este chiar antiteza tuturor cusururilor şi murdăriilor. Din vechime Dumnezeu a numit cântăreţi în Israel ca să aducă "laude în strălucire sfântă" (2 Cronici 20:21, versiunea GBV). "Puterea este mâna sau braţul lui Dumnezeu, omniscienţa—ochii Lui, îndurarea—inima Lui, eternitatea—durata Lui, dar sfinţenia este frumuseţea Lui" (S. Charnock). Ea este cea care, în cel mai înalt grad, Îl face fermecător acelora care sunt eliberaţi de dominaţia păcatului. O accentuare importantă se pune pe această perfecţiune a lui Dumnezeu: Dumnezeu este mai des zugrăvit ca Sfânt decât ca atotputernic, şi este expus de către această parte a demnităţii Lui mai mult oricare alta. Ea este mult mai ataşată, ca un epitet, de numele Lui decât oricare altă perfecţiune. Niciodată nu găsiţi exprimări ca "numele Lui puternic" sau "numele Lui înţelept", ci numele Lui mare , şi de cele mai multe ori, numele Lui sfânt . Acesta este cel mai înalt titlu onorific; în acesta apar maiestatea şi onorabilitatea numelui Său. (S. Charnock). Această perfecţiune, ca nici o alta, este solemn celebrată înaintea Tronului din Ceruri, serafimii strigând, "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor" (Isaia 6:3). Însuşi Dumnezeu pune accent pe perfecţiunea aceasta: "Am jurat odată pe sfinţenia Mea" (Psalmul 89:35). Dumnezeu jură pe sfinţenia Lui pentru că aceasta este o expresie a Lui mai mare decât oricare alta. De aceea ni se porunceşte, "Cântaţi Domnului, voi cei iubiţi de El, măriţi prin laudele voastre Numele Lui cel Sfânt" (Psalmul 30:4). "Despre sfinţenie se poate spune că este un atribut transcendental, care funcţionează în toate celelalte, ca să zicem aşa, şi străluceşte asupra lor. Este un atribut al atributelor." (J. Howe, 1670). Astfel citim despre "frumuseţea Domnului" (Psalmul 27:4), care nu este altceva decât "strălucire sfântă" (Psalmul 110:3, versiunea GBV). Aşa cum se pare că sfinţenia este deasupra tuturor celorlalte perfecţiuni ale Lui, în acelaşi fel este şi slava celorlalte; aşa cum este slava Dumnezeirii, aşa este slava fiecărei perfecţiuni a Dumnezeirii; aşa cum puterea Lui este tăria lor, aşa sfinţenia Lui este frumuseţea lor; aşa cum toate ar fi slabe fără ca atotputernicia să le susţină, aşa toate ar fi neatrăgătoare fără sfinţenia care să le înfrumuseţeze. Dacă ar fi întunecată, toate celelalte şi-ar pierde onoarea; în acelaşi fel dacă soarele şi-ar pierde lumina, atunci şi-ar pierde căldura, tăria, forţa generatoare şi însufleţitoare. Aşa cum sinceritatea este strălucirea fiecărui har în creştin, în acelaşi fel puritatea este splendoarea fiecărui atribut al Dumnezeirii. Dreptatea Lui este o dreptate sfântă, înţelepciunea Lui o înţelepciune sfântă, braţul Lui puternic "braţul Lui cel Sfânt" (Psalmul 98:1), adevărul sau promisiunea Lui "Cuvântul Lui cel Sfânt" (Psalmul 105:42). Numele Lui, care reprezintă toate atributele Lui îmbinate, "este Sfânt" (Psalmul 103:1) (S. Charnock). Sfinţenia lui Dumnezeu este manifestată în lucrările Lui. "Domnul este drept în toate căile Lui, şi milostiv1 în toate faptele Lui" (Psalmul 145:17). Nimic altceva decât aceasta poate purcede de la El. Sfinţenia este regula fiecărei acţiuni a Lui. La început El a afirmat că toate lucrurile pe care le făcuse sunt "foarte bune" (Geneza 1:31), lucru pe care nu l-ar fi putut face dacă ar fi existat ceva imperfect sau ceva care să nu fie sfânt în ele. Omul a fost făcut "fără prihană" (Eclesiastul 7:29), în chipul şi asemănarea Creatorului lui. Îngerii care au căzut au fost creaţi sfinţi, pentru că ni se spune că ei "nu şi-au păstrat vrednicia" (Iuda 1:6). Despre Satan este scris, "Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine" (Ezechiel 28:15). Sfinţenia lui Dumnezeu este manifestată în legea Lui. Acea lege interzice păcatul în toate variantele lui: în cea mai rafinată sau în cea mai scârboasă formă, atât intenţia minţii cât şi impuritatea trupului, dorinţele ascunse cât şi faptul vădit. De aceea citim, "Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună" (Romani 7:12). Da, "Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte" (Psalmul 19:8-9). Sfinţenia lui Dumnezeu este manifestată la Cruce . Într-un mod minunat şi foarte solemn Ispăşirea expune infinita sfinţenie a lui Dumnezeu şi dezgustul faţă de păcat. Cât de urât trebuie să fie păcatul pentru Dumnezeu dacă El l-a pedepsit până la maximul cuvenit chiar şi atunci când a fost imputat Fiului Său! Nu toate potirele judecăţii care au fost sau vor fi vărsate asupra lumii păcătoase, nici cuptorul aprins al conştiinţei păcătosului, nici sentinţa ireversibilă pronunţată împotriva răzvrătirii demonilor, nici gemetele creaturilor condamnate, nu arată ura lui Dumnezeu faţă de păcat atât de clar ca mânia lui Dumnezeu dezlănţuită asupra Fiului Său. Niciodată nu a apărut sfinţenia divină mai frumoasă şi mai încântătoare decât în momentul în care figura Mântuitorului nostru a fost cea mai schimonosită în mijlocul gemetelor Lui de moarte. Acest lucru îl mărturiseşte chiar El în Psalmul 22. Când Dumnezeu Şi-a întors faţa zâmbitoare de la El, şi a înfipt cuţitul Său ascuţit în inima Lui, L-a făcut să scoată acel teribil strigăt, "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?". El adoră această perfecţiune—"Tu eşti Cel Sfânt" v. 3 (S. Charnock). Pentru că Dumnezeu este sfânt El urăşte tot păcatul . El iubeşte tot ce este în conformitate cu legile Lui, şi se împotriveşte la tot ceea ce este contrar acestora. Cuvântul Lui afirmă clar, "Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi" (Proverbe 3:32). Şi din nou, "Gândurile rele sunt urâte Domnului" (Proverbe 15:26). De aceea trebuie să pedepsească păcatul. Păcatul nu poate exista fără să necesite pedeapsa Lui aşa cum nici nu poate exista fără să i se cuvină ura Lui pentru el. Dumnezeu a iertat păcătoşi de multe ori, dar El niciodată nu iartă păcatul; iar păcătosul este iertat numai din pricina Altuia care a purtat pedeapsa lui; pentru că "fără vărsare de sânge, nu este iertare" (Evrei 9:22). De aceea ni se spune, "Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui" (Naum 1:2). Pentru un singur păcat i-a izgonit Dumnezeu pe primii noştri părinţi din Eden. Pentru un singur păcat toţi urmaşii lui Ham au căzut sub un blestem care rămâne peste ei şi în ziua de azi (Geneza 9:21). Pentru un singur păcat Moise a fost exclus din Canaan, servitorul ui Elisei lovit de lepră, Anania şi Safira luaţi de pe tărâmul celor vii. Aici găsim dovada insuflării divine a Scripturilor. Cei nenăscuţi din nou nu cred cu adevărat în sfinţenia lui Dumnezeu. Concepţia lor despre caracterul Lui este cu totul unilaterală. Ei cred cu naivitate că mila Lui va predomina peste toate. "Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine" (Psalmul 50:21) este acuza lui Dumnezeu împotriva lor. Ei se gândesc doar la un "dumnezeu" modelat după inimile lor rele. De aici rămânerea lor pe cursul prostiei nebuneşti. În aşa fel este atribuită sfinţenia naturii şi caracterului divin în Scriptură încât ea, sfinţenia, demonstrează clar originea lor supranaturală. Caracterul atribuit "dumnezeilor" păgânimii antice şi moderne este chiar opusul purităţii imaculate care aparţine Dumnezeului adevărat. Un Dumnezeu nespus de sfânt, care are un dezgust total faţă de tot păcatul, nu a fost niciodată inventat de nici unul dintre descendenţii căzuţi ai lui Adam! Adevărul este că nimic nu dovedeşte mai mult teribila depravare a inimii omului şi vrăjmăşia lui împotriva Dumnezeului viu decât a-i pune înainte pe Cel ce este infinit şi imuabil sfânt. Ideea lui proprie despre păcat este practic limitată la ceea ce lumea numeşte "crimă". Tot ceea ce este mai puţin de atât, omul reduce la "defecte", "greşeli", "infirmităţi", etc.. Şi chiar şi atunci când păcatul măcar este recunoscut, sunt aduse scuze şi atenuări pentru acesta. "Dumnezeul" pe care marea majoritate a aşa-zişilor creştini îl "iubesc", este privit foarte mult ca un bătrân indulgent, care, el însuşi nu are înclinaţie pentru prostii, dar cu îngăduinţă trece cu vederea la "indiscreţiile" tinerilor. Dar Cuvântul spune, "Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea" (Psalmul 5:5). Şi din nou, "Dumnezeu care Se mânie în orice vreme" (Psalmul 7:11). Dar oamenii refuză să creadă în acest Dumnezeu, şi scrâşnesc din dinţi când ura Lui pentru păcat este adusă cu stăruinţă în atenţia lor. Nu, nu este deloc mai probabil ca omul păcătos să născocească un Dumnezeu sfânt decât să născocească Iazul de foc în care el să fie torturat pentru vecie. Pentru că Dumnezeu este sfânt, împăcarea cu El pe baza faptelor creaturii este complet imposibilă. O creatură căzută ar fi putut mai repede să creeze o lume decât să facă ceva ce să primească aprobarea Purităţii infinite. Poate întunericul sta cu Lumina? Poate Cel Imaculat să găsească plăcere în "haina mânjită" (Isaia 64:6)? Cel mai bun lucru pe care omul păcătos îl poate aduce este murdar. Un pom bolnav nu poate aduce roade bune. Dumnezeu S-ar lepăda de Sine, Şi-ar înjosi perfecţiunile, dacă ar socoti neprihănit şi sfânt ceea ce nu este cu adevărat aşa; şi nimic din ceea ce are, măcar cea mai mică pată contrară naturii lui Dumnezeu, nu este aşa. Dar binecuvântat să fie numele Lui, pentru că ceea ce a cerut sfinţenia, harul a oferit în Isus Hristos Domnul nostru. Fiecărui păcătos care a fugit către El pentru adăpost, harul i s-a dat "în Preaiubitul Lui" (Efeseni 1:6). Aleluia! Pentru că Dumnezeu este sfânt cea mai înaltă reverenţă i se cuvine apropierii noastre de El. "Dumnezeu este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor, şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui" (Psalmul 89:7). Apoi "Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci este Sfânt!" (Psalmul 99:5). Da, "înaintea aşternutului picioarelor Lui", în cea mai joasă postură a umilinţei, plecaţi-vă înaintea Lui. Când Moise se apropia de rugul de foc, Dumnezeu a spus, "scoate-ţi încălţămintele din picioare" (Exod 3:5). El trebuie slujit "cu frică" (Psalmul 2:11). Cererea Lui pentru Israel a fost, "Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor" (Levitic 10:3). Cu cât sunt inimile noastre mai copleşite de nespusa Lui sfinţenie, cu atât mai plăcută Lui va fi aproprierea noastră de El. Deoarece Dumnezeu este sfânt noi ar trebui să dorim să ne conformăm Lui. Porunca Lui este, "fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" (1 Petru 1:16). Nouă nu ni se cere să fim omnipotenţi sau omniscienţi cum este Dumnezeu, dar trebuie să fim sfinţi, şi aceasta "în toată purtarea voastră" (1 Petru 1:15). Aceasta este modul principal de a onora pe Dumnezeu. Noi nu Îl slăvim pe Dumnezeu printr-o înaltă admiraţie, sau prin exprimări elocvente, sau prin slujbe pompoase adresate Lui, ca atunci când aspirăm la o conversaţie cu El, cu duhuri nepătate, şi când trăim pentru El trăind ca El (S. Charnock). Deci, cum Dumnezeu, şi numai El, este Sursa şi Izvorul sfinţeniei, haideţi, la modul serios, să căutăm sfinţenia din El; fie ca rugăciunea noastră zilnică să fie ca El să ne "sfinţească El însuşi pe deplin ; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1 Tesaloniceni 5:23).