Un Dumnezeu drept - C. Spurgeon

​Când mă aflam sub condamnarea păcatului am avut un adânc şi acut simţ al dreptăţii lui Dumnezeu. Păcatul, oricare ar fi el pentru alţi oameni, a devenit o povară intolerabilă pentru mine. Asta nu însemna atât de mult că mă temeam de mânia ce avea să vină, ci că mă temeam de păcat. Mă ştiam pe mine însumi ca fiind oribil de vinovat încât îmi aduc aminte că simţeam că dacă Dumnezeu nu m-ar pedepsi pentru păcat, El ar trebui să facă acest lucru. Am simţit că judecătorul întregului pământ ar trebui să condamne un asemenea păcat ca al meu. Am stat pe scaunul de judecată şi m-am condamnat la pieire, căci am mărturisit că, dacă aş fi fost Dumnezeu, nu aş fi putut face altceva decât să trimit o făptură atât de vinovată ca mine în adânc, în cel mai de jos iad. Tot timpul aveam în gând o grijă profundă pentru onorarea numelui lui Dumnezeu şi integritatea stăpânirii Lui morale. Am simţit că nu aş avea conştiinţa împăcată dacă păcatul ar putea fi iertat nemeritat. Păcatul pe care l-am făptuit trebuia pedepsit. Dar apoi s-a ridicat întrebarea cum Dumnezeu poate fi drept şi totuşi mă poate justifica pe mine care eram atât de vinovat. Mi-am întrebat în inima mea, „cum poate fi El şi drept şi justificator?” (Romani 3:26). Eram îngrijorat şi obosit de această întrebare; şi nici nu puteam vedea un răspuns la aceasta. Cu siguranţă nu puteam inventa un răspuns care să-mi fi satisfăcut conştiinţa. Doctrina ispăşirii este pentru mine una dintre cele mai sigure dovezi ale insuflării divine ale Sfintei Scripturi. Cine şi-ar fi închipuit sau şi-ar fi putut închipui ca Dregătorul cel drept să moară pentru rebelul cel nedrept? Aceasta nu este o învăţătură a mitologiei umane sau vre-un vis al imaginaţiei poetice. Această metodă de ispăşire este cunoscută printre oameni numai pentru că este un fapt împlinit. Ficţiunea nu l-ar fi putut născoci. Dumnezeu însuşi a hotărât lucrul acesta. Nu este un lucru care ar fi putut fi imaginat. Auzisem planul mântuirii prin jertfă încă din tinereţe, dar în adâncul sufletului meu nu am ştiut mai mult despre acesta decât dacă aş fi fost născut hotentot1. A fost pentru mine ca o nouă revelaţie, atât de proaspătă ca şi când nu aş mai fi citit scripturile niciodată, că Isus a fost declarat „ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 2:2), pentru ca Dumnezeu să fie drept. În timp ce eram îngrijorat faţă de posibilitatea ca un Dumnezeu drept să mă ierte, am înţeles şi am văzut prin credinţă că, El, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om şi, în propria-i persoană binecuvântată, a purtat păcatul meu în propriul Lui trup pe lemn. Am văzut că pedeapsa, care îmi dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui am fost tămăduit (Isaia 53:5). Aţi văzut vreodată aşa ceva? Aţi înţeles vreodată cum Dumnezeu poate fi drept pe deplin, nici remiţând pedeapsa, nici tocind ascuţişul săbiei, şi totuşi poate fi nemărginit de îndurător şi poate îndreptăţi pe cel nedrept care se întoarce spre El? A fost pentru că Fiului lui Dumnezeu, nemărginit de glorios în unicitatea Lui, a apărat legea, purtând sentinţa cuvenită mie, pentru ca astfel Dumnezeu să-mi treacă cu vederea păcatul. Legea lui Dumnezeu a fost apărată mai mult prin moartea lui Hristos decât dacă toate fărădelegile ar fi fost pedepsite pentru totdeauna. Suferinţa Fiului lui Dumnezeu pentru păcat a fost o mai măreaţa întărire a domniei lui Dumnezeu decât suferinţa întregii omeniri. „Isus a purtat sentinţa de moarte în locul nostru!” Iată minunea! Iată-L atârnând pe cruce! Aceasta este cea mai mare imagine pe care o vei vedea vreodată: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului! Atârnă acolo, purtând dureri nespuse—cel Drept pentru cei nedrepţi—pentru ca să ne aducă la Dumnezeu. O, măreţia acestei imagini! Cel Nevinovat suferind! Cel Sfânt condamnat! Cel din veşnicii binecuvântat făcut blestem! Cel Infinit Glorios supus la moarte ruşinoasă! Cu cât mă uit mai mult la suferinţele Fiului lui Dumnezeu, sunt cu atât mai sigur că îmi vor fi suficiente. De ce a suferit El, dacă nu pentru a îndepărta pedeapsa de la noi? Dacă, apoi, a îndepărtat-o prin moartea Lui, este îndepărtată, şi aceia care cred în El nu mai trebuie să se teamă de ea. Trebuie să fie că, din moment ce ispăşirea este făcută, Dumnezeu este capabil să ierte fără a zdruncina temelia tronului Său şi fără a şterge cel mai mic lucru din cartea legii. Conştiinţa primeşte un răspuns complet la extraordinara ei întrebare. Mânia lui Dumnezeu împotriva nedreptăţii, oricare ar fi aceasta, trebuie să fie, dincolo de orice concepţie, teribilă. Bine a spus Moise, „Cine ia seama la tăria mâniei Tale...?” (Psalmul 90:11). Totuşi când îl auzim pe Domnul Gloriei strigând, „Pentru ce M-ai părăsit?” (Psalmul 22:1) şi-L vedem dându-şi duhul, simţim că dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută din belşug printr-o ascultare atât de perfectă şi o moarte atât de teribilă, făptuită de o persoană atât de divină. Dacă Dumnezeu Însuşi se pleacă în faţa propriei Sale legi, ce poate fi făcut mai mult de atât? Meritul ispăşirii este mult mai mare decât pedeapsa pe care o merită tot păcatul uman. Marele abis al iubitorului sacrificiului de sine al lui Isus poate înghiţi munţii noştri de păcate, pe toţi. De dragul bunătăţii infinite a acestui Om reprezentativ, Domnul ar putea să se uite cu îngăduinţă asupra altor oameni, oricât de nedemni ar fi în ei sau de ei. A fost miracolul miracolelor ca Domnul Isus Hristos să stea în locul nostru şi să „poarte, pentru ca noi să nu purtăm niciodată, mânia justificată a Tatălui Său”. Dar El a făcut aşa. „S-a sfârşit” (Ioan 19:30). Dumnezeu va salva păcătosul pentru că nu Şi-a cruţat Fiul. Dumnezeu poate trece cu vederea fărădelegea ta pentru că a pus acele fărădelegi asupra singurului Său Fiu. Ce înseamnă să crezi în El? Nu înseamnă doar să spui, „El este Dumnezeu şi Mântuitorul”, ci să te încrezi în El în întregime, şi să-L accepţi pe El pentru mântuirea ta din acest moment înainte şi pentru totdeauna—Domnul tău, Stăpânul tău, Totul tău. Dacă îl vei avea pe Domnul Isus, El deja te are pe tine. Dacă crezi în El, eu îţi spun, nu poţi merge în iad, pentru că acest lucru ar face ca jertfa perfectă a lui Hristos să nu aibă nici un efect. Dacă Domnul Isus Hristos a murit în locul meu, de ce ar trebui să mor şi eu? Fiecare credincios şi-a pus mâinile pe Jertfă prin credinţă, şi a făcut-o a lui, şi de aceea poate să rămână asigurat că nu poate pieri niciodată. Domnul nu ar primi acest dar în numele nostru pentru ca apoi să ne condamne la moarte. Domnul nu poate citi anularea condamnării noastre scrisă cu sângele propriului Său Fiu iar apoi să ne lovească. Aceasta ar fi imposibil. O, să ţi se dea har chiar acum pentru a-L privi pe Isus, care este izvorul milei pentru omul păcătos! Te vei urca în această barcă de salvare aşa cum eşti? Aici este izbăvire de la naufragiu. Acceptă această izbăvire sigură. Aruncă-te înspre ea aşa cum eşti, şi aruncă-te acum! Îţi voi spune acest lucru despre mine pentru a te încuraja. Singura mea nădejde pentru cer stă în ispăşirea totală făptuită pe crucea Calvarului pentru cei nedrepţi. Pe acest lucru eu mă bizui ferm. Nu am nici o umbră de speranţă în altă parte. Tu te afli în aceeaşi situaţie ca mine, pentru că noi, nici unul din noi, nu avem nimic care să fie al nostru la care să merite să ne gândim ca la o temelie a încrederii. Haideţi să ne unim mâinile şi stăm împreună la piciorul crucii şi să ne încredinţăm sufletele o dată pentru totdeauna Lui celui care Şi-a vărsat sângele pentru cei vinovaţi. Vom fi mântuiţi de singurul, acelaşi Mântuitor. Dacă tu vei pieri punându-ţi încrederea în El, şi eu trebuie să pier. Ce pot să fac mai mult de atât pentru-mi dovedi încrederea în Evanghelia care stă înaintea ta?