Marginile Celui Nemarginit

Există o margine a Timpului în care însăşi saturaţia ei devine margine. NU mă aşteptam la asta…apusul serii îmi prevestea un întuneric adânc, cu forme telurice, omenesc din fire. Şi m-am lăsat pradă acelui simţământ precoce, prea devreme ajuns la maturitate, fără zâmbete copilăreşti sau ghiduşii de îngeri. Mi-era dor de eternitate, tânăr fiind în suflet, mi-era dor de veşnicie, renunţând la vise şi la zborul lor, gândindu-mă că timpul nopţii e veşnic şi ceasul meu s-a scurs… Şi nu mă aşteptam când ivirea zorilor mi-au prins ochii în flagrant. De fapt, nu mă aşteptam deloc. Şi m-am găsit mirându-mă de strălucirea unor zori feerici, uimindu-mă că din îmbinarea cerului cu marea nu se formează doar linia orizontului, ci apare Soarele , când se naşte ziua pe pământ ca o nouă şansă la viaţa, care tocmai gândisem că murise odată cu pierderea nopţii. Sunt mirată în însămi naivitatea mea, cu inima tresărind de mireasma proaspătă din aer, suprinsă să descopăr că noaptea vine, dar pleacă odată cu ivirea zorilor, că i s-a impus o margine de dragul celor care nu ştiu să recunoască marginile nostalgiei obscurităţii. Noaptea îmbracă uşor sufletele şi le poartă în vise întunecate care se cred fără sfârşit, ca o domnie eternă. Şi marea îmi mângâie vârful picioarelor la marginea ei, să înţeleg că Cel Nemărginit, a pus margine marginilor, ca să trăiesc! Ca o nevoie de limitare a nesupunerii, ca o îmblânzire a firii. Şi furtunile au margini şi Glasul Lui le potoleşte în răzvrătirea lor, noaptea se supune zorilor de zi, moartea s-a plecat supusă în faţa Celui ce a biruit-o şi e Viu in Veci. Bocetul are sfârşit, chiar ploile se opresc să facă loc Curcubeului. Destul înseamnă destul! Destul de multe lacrimi care au înnecat bucuria de a fi, destul de multe tristeţi care au ucis credinţa nerostită a viselor Eterne. Destul a stăpânit iarna pe meleaguri primăvăratece. Şi eu ziceam că ”voi veghea asupra căilor mele ca să nu păcătuiesc cu limba”(Ps.39:1), dar mă frământam fără margini de marginile pe care numai Unul Singur le poate pune şi mă întrebam:” Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt.”-(Ps.39:4) Iată că viaţa mea este înfăşurată pe degetul Tău, şi marginea ei numai Tu o cunoşti. Nu Te întreb de maginile Tale, ci doar să mă faci să cunosc marginile inimii pentru protectia ei de cele de dincolo de margini, de pe tărâmurile nepermise, ca locul Pomului Cunoaşterii. “Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.”-Iov.42:2. Mă-ntorc la marginile Tale, acolo unde sufletul meu Te binecuvânta fără margini Tată, Domn al Nemarginirii. Acolo, unde Lumina sălăşluieşte fără margini şi strălucirea ei tine visele nopţii departe…Şi zorii răsar în fiecare dimineaţă în ascultare, ca şi bunătatea Ta care se înnoieşte şi cunoaşte doar marginile Celui Nemărginit. “Binecuvântă, suflete, pe Domnul! Doamne Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie! Te înveleşti cu lumina ca şi cu o manta; întinzi cerurile ca un cort. Cu apele Îţi întocmeşti vârful locuinţei Tale; din nori Îţi faci carul şi umbli pe aripile vântului. Din vânturi Îţi faci soli, şi din flăcări de foc, slujitori. Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clatina. Tu îl acoperiseşi cu Adâncul cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau pe munti, dar la ameninţarea Ta au fugit, la glasul tunetului Tău au luat-o la fugă, suindu-se pe munţi şi coborându-se în văi, până la locul pe care li-l hotărâseşi Tu. Le-ai pus o margine pe care nu trebuie s-o treacă, pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul. Tu faci să ţaşnească izvoarele în văi, şi ele curg printre munţi. Tu adapi la ele toate fiarele câmpului; în ele îşi potolesc setea măgarii sălbatici. Păsările cerului locuiesc pe marginile lor şi fac să le rasune glasul printre ramuri.”-(Ps.104:1-12). Luminiţa Ciuciumiş