Misiunea printre oameni

​Ultimele secole s-au dovedit a fi o adevarată bătălie pe câmpul misiunii evanghelice, de la cunoscutele experienţe ale extremismului sociologic până la aşa-numitul extremism al evanghelizării, ceea ce a îngreunat practicile şi bazele evanghelizării în întreaga lume. În acest articol aş dori să dezbat acest aspect al misiunii printre oameni, sperând să fie o contribuţie pozitivă pentru slujitorii lui Cristos.

Experienţele trecutului

Privind spre Europa, America sau Africa, experienţele trecute îi clasează pe unii misionari sau pastori ca fiind legalişti, pe alţii extremişti sau asupritori ai persoanelor care au avut nevoie să fie mântuite de Cristos. Astfel de cazuri abundă în cercurile de misiune, iar scopul acestui articol este de a diminua procesul extremismului cauzat de metodele folosite în lucrarea la care am fost chemaţi.

O problemă des întâlnită este că o parte din pastori sau lideri aleg extremele sociologice, fără a-şi asuma responsabilitatea împărtăşirii Evangheliei oamenilor aflaţi în întuneric. O Altă categorie de pastori şi lideri care practică doar evanghelizarea, fără a se îngriji de nevoile celor care sunt într-o situaţie extremă. Exemplu de mai jos prezintă această motivaţie.

Îmi aduc aminte de o misiune de evanghelizare la care am participat alături de o echipă de americani, cu ani în urmă. Ceea ce m-a surprins foarte mult erau metodele şi strategiile pe care aceştia le foloseau în lucrare. Scopul lor era doar de a proclama Cuvântul, de a face poze şi apoi de a-i lăsa pe aşa-numiţii “convertiţi” să-şi trăiască viaţa creştină fără a-i şi uceniciza prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel de metode şi practice nu sunt biblice, iar următorul paragraf ilustrează cauza acestor situaţi.

Cred că “principiul unei mame” trebuie pus în practică şi în evanghelizarea naţiunilor. Aţi întâlnit vreo mamă care să-şi lase copilul flămând sau să nu-i poarte de grijă până când acesta nu ajunge la acea maturitate în care să nu mai fie dependent de ea? Mulţi pastori au uitat că ei trebuie să fie păstorii acelor suflete care au nevoie de Cristos, nu doar la începutul acestei naşteri, ci până la maturizarea lor în Cristos. Acest proces prezintă o provocare pentru fiecare lucrător care este implicat în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Provocările prezentului

Postmodernismul aduce una dintre cele mai provocatoare probleme pentru pastorii secolului 21. Pentru o combatere echilibrata si constructiva, între învăţăturile postmodernismului si cele ale Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie sa ne asiguram ca pregatim pastorii in bazele fundamentale ale contextualizării.

Contextualizarea este cea mai dificilă armă în evanghelizare. Deşi aceasta ar trebui să ne ajute în proclamarea Evanghelei, lipsa re-educării[1] şi interacţiunii cu lumea seculară se prezintă ca o bătălie necâştigată. O realitate dureroasă este şi aceea că lumea seculară interacţionează mult mai eficient cu pastorii Bisericii lui Cristos, faţă de pastorii bisericii evanghelice, care sunt mult mai rezervaţi cu persoanele din exteriorul Bisericii lui Cristos. Astfel de complicaţii se vor adăuga şi vor îngreuna proclamarea Evangheliei lui Cristos în lumea seculară. Deşi aceste probleme pot fi schimbate, trebuie să ne asigurăm că pastorii şi fraţii evanghelici sunt echipaţi în cunoaşterea bazelor fundamentale ale credinţei atunci când vine vorba despre discutarea punctuală a postmodernismului. Trebuie să luăm aceste lucruri în serios, deoarece acestea sunt fundamentele pe care întreaga mărturie şi lucrare ale lui Cristos au fost construite. Dacă ignorăm importanţa lucrării de mântuire şi de glorificare a lui Cristos, creştinismul nu se mai poate numi creştinism evanghelic.

Baza oricărei teorii postmoderniste este aceea “că nu există un singur adevar”, ci mai multe. Astfel, adevărul deţinut de un musulam are aceeaşi valoare şi înţelegere cu adevărul lui Dumnezeu. Această pluralitate nu îşi găseşte raţiunea la masa discuţiilor, fără a obiectiva şi împlini scopul distrugerii acestui adevăr absolut care este Cristos şi care apartine doar lui Cristos. Isus Cristos a fost (şi este) Adevărul încarnat, iar în timp ce El predica şi se îngrijea de nevoile oamenilor, cei din jur I-au recunoscut această autoritate., Este însă important să înţelegem că acest adevăr nu Îi este atribuit lui Cristos doar pentru că El s-a îngrijit (şi se îngrijeşte) de suflele şi nevoile oamenilor, ci El este Adevărul, deoarece Isus nu a fost creat, experimentat etc., ci, dimpotrivă, Isus este Adevărul, iar în Evanghelia după Ioan 1:1-14 se spune că El este Dumnezeul întrupat şi indentificat cu omul de rând. Ideea centrală a Evangheliei lui Ioan este că scopul pentru care el a scris această Evanghelie a fost de a-i convinge pe cei dezorientati de Adevărul întrupat, adică de Isus Cristos.

Obstacolele des întâlnite în bisericile noastre pot fi transformate în provocări la dezbateri constructive în acest secol secularizat. Provocările acestui deceniu au fost şi încă sunt la baza tuturor discuţiilor omeneşti. Creştini fiind, nu vom putea să ne ferim de astfel de provocări sau obstacole distrugătoare, ci trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a lupta pentru ceea ce credem că este adevărul absolut. Păstorii sunt cei care atât de la amvonul bisericii, cât şi în grupurile de discuţii, au responsabilitatea de a pregăti întreaga biserică în creşterea şi maturizarea întregului trup pentru a-L mărturisi pe Cristos întregii lumi. Cauza pentru care 50% de americani nu cred într-un adevăr absolut este aceea că pastorii şi liderii de tineret nu şi-au asumat responsabilitatea de a-l instrui pe fiecare membru al bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu.

Pavel, de altfel, îi cere tânărului Timotei ca acesta să păstreze învăţăturile sale. Bisericii lui Cristos i se cere acelaşi lucru. Această dorinţă de a-l păstra pe Cristos în centrul vieţii personale şi al bisericii se va rezuma întotdeauna la factorul acestei relaţii între Dumnezeu şi om. Care este valoarea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Pentru a păstra această relaţie atât în bisericâ, cât şi în afara acesteia, trebuie să ne asigurăm că avem o ţintă potrivită, o cale spre care ne îndreptăm întreaga fiinţă şi viaţă.

Ţinta viitorului

Apostolul Pavel le scrie filipenilor din Roma, unde este întemniţat, însă cu libertatea de a scrie şi de a avea vizitatori care să-l încurajeze în lucrarea la care a fost chemat. Din această închisoare, Pavel este informat despre problemele întâmpinante de această biserică. Problemele acestei biserici sunt descrise în capitolul trei, unde Pavel prezintă adevăratele bătălii cu care se confrunta această biserică. Primele şi ultimele versete ale acestui capitol ne prezintă felul de gândire cunoscut astazi ca identitatea postmodernista, în care fiecare are un adevăr, iar mai apoi dreptul de a face ceea ce îi place.

Pavel se opune unei astfel de gândiri, iar strategia pe care o foloseşte este de a îndrepta privirile filipenilor spre Cristos şi spre planul Său de mântuire, edificare şi glorificare. Glorificarea are de-a face cu acea ţintă spre care ne aţintim atât ochii cât şi minţile şi, nu în ultimul rând, întreaga fiinţă spre Cristos. Cei care au pierdut această ţintă (şi mulţi se află în această categorie) au pierdut-o din cauza faptului ca s-au îndepărtat de Cristos şi s-au dus spre alţi dumnezei. Scopul pastorilor şi al liderilor este de a se ocupa, sub orice formă posibilă, de edificarea copiilor lui Dumnezeu. In misiunea locală, una din situaţiile în care eşuăm în lucrarea între (şi cu) oameni este lipsa autenticităţii unei vieţi asemănătoare lui Cristos (Identitatea cu El) ale cărei temeli sunt bazate şi clădite pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Mărturia Bisericii din Tesalonic este bazată pe cele trei concepte biblice ale lui Dumnezeu. Primul principiu este că lucrarea de evanghelizare şi edificare în comunitatea existentă s-a făcut prin credinţa. Astfel, credincioşii din Tesalonic au urmat exemplul lui Pavel, care la rândul lui Îl urma pe Cristos. Observaţi că această lucrare de proclamare a Cuvântului nu s-a împlinit prin anumite strategii de productivitate, nici prin anumite tradiţii sau prin eforturi de asociere cu lumea seculară. Nu! Aceştia au urmat aceeaşi credinţă despre care Pavel scrie atât acestor fraţi, cât şi filipenilor. O altă observaţie în acest capitol este unitatea acestor credincioşi. Lucrarea nu aparţine lui Pavel, nici păstorului local, ci această lucrare aparţine lui Cristos, iar Cristos îşi aduce aleşii înaintea tronului Său prin biserica locală, care este alcatuită din fraţi şi surori, şi care la rândul lor au primit darurile necesare pentru a împlini această lucrare. Responsabilitatea fiecărui pastor este de a-i ajuta pe fraţi să descopere aceste daruri, iar mai apoi să le folosească atât în lucrarea de evanghelizare, cât şi în cea de ucenicizare a celor lipsiţi de Cristos.

Un alt factor acestei biserici este că lucrarea a fost împlinită şi motivată de dragostea revarsată asupra lor de Cristos prin Cuvântul Său. Este interesant că această lucrare nu are la bază doar dogmatica acestei lucrari, ci şi punerea acesteia în practică. Astfel, mărturia acestei biserici a răsunat în întreaga lume. Oare această marturie era posibilă doar prin predicarea Cuvântului? Oare această mărturie avea să rasune doar datorită implicării prezentate în lucrarea socială a bisericii? Dragostea nu distinge acesti doi termeni, ci, dimpotrivă, aceştia sunt bine închegaşi întrucât, dacă le despărţim, extremismul va ocupa poziţia centrală în fiecare lucrare printre oameni.

Ca şi pastori sau lideri ai poporului lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că nu ne ascundem sub perdeaua extremismului. Atunci când alegem această cale, rezultatul întregii lucrări va fi unul împotrivitor Scripturii şi, mai târziu, se va îndrepta spre necontextualizare. Atât păstorii cât şi liderii bisericilor evanghelice trebuie să devină agenţi prin care atât dragostea, cât şi motivaţia Evangheliei, să fie un factor al schimbării în comunitatea în care au fost asezaţi. Scopul pentru care am fost asezaţi în această lume este de a îndrepta privirile oamenilor spre Cristos, iar acest lucru a fost împlinit de credincioşii bisericii din Tesalonic.

Ultima motivaţie care a contribuit la această răspândire a mesajului lui Dumnezeu pe întreg teritoriul Asiei Mici se datorează asteptării venirii Domnului Isus Cristos. Ţinta lor era acea speranţă a revenirii lui Cristos. Iată cu adevarat o ţintă spre care întrega biserică îşi avea aţintite atât inimile cât şi minţile. În timp ce aceştia Îl aşteptau pe acest Mântuitor (care ii adusese de la niste dumnezei falşi la El Însuşi, Dumnezeul adevărat) fiecare membru era implicat în lucrarea de evanghelizare şi edificare a celor din afară aşa-zisei biserici (sinagoga) sau din interiorul acesteia.

Cred că această mărturie este demnă de urmat. Biserica lui Cristos trebuie să-şi atintească ochii spre acea zi gloriasă în care Cristos se va întroarce după mireasa Sa. Scopul şi responsabilitatea păstorilor şi a liderilor este de a se asigura că pregătesc cu adevărat Biserica lui Cristos pentru aceea măreaţă zi. Când inima şi mintea privesc spre Cristos, omul va fi gata să-L mărturisească pe Cristos lumii. Atunci când întreaga fiinţă a omului este focalizată asupra sa, acesta nu va putea să privească spre Cristos. Valoarea pe care Cristos o are în viaţa noastră va determina dragostea şi pasiunea cu care Îl vom mărturisi pe El. Mult mai mult, acest lucru va dovedi pentru cine trăim în secolul 21.

Evanghelizarea în secolul 21

Evanghelizarea în secolul 21 trebuie să fie contextualizată şi explicată fiecărui membru din Biserica lui Cristos. Sunt constient că în multe bisericii atât fraţii, cât şi surorile, trebuie să fie reinstruiţi în ceea ce ne priveste acest subiect. Metodele şi strategile pe care le folosim în acest secol s-au invechit, iar păstorii şi liderii bisericilor evanghelice vor trebui să asculte şi să privească cu atenţie la schimbările care au loc în Romania.

Momentan suntem înconjuraţi de mii de tranziţii care vin din afara tarii. Cu această nevoie de schimbare trebuie să înţelegem provocările care sunt aruncate asupra tinerei generaţii, dificultaţile provocate de locurile de muncă sau, mult mai mult, de sistemul educaţional. Totodată, nu putem ignora numărul imens al persoanelor care sunt uitate de Biserică Evanghelică, cum ar fi: copiii străzii, orfanii, văduvele, prostituatele, beţivii, consumatorii de droguri, homosexualii, oamenii de la sate, rromii etc. În toate aceste sfere trebuie să ne alăturăm oamenilor, iar prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu şi cu ajutorul Duhului Sfânt este important să schimbăm lumea cu Cristos.

Nu am să prezint pe larg misiunea pe care Isus Cristos a avut-o între oameni, deoarece problema noastră nu este cunoştinţa, ci practica. Trebuie să iubim, şi să ne îngrijim de întreaga lume, de întreaga comunitate în acelaşi fel în care Isus a avut grijă de noi. Noi avem singurul mesaj care îi poate elibera pe oameni de poveri şi de păcate. Aceştia pot găsi această libertate în Cristos însă pentru ca acest lucru să se întample, Biserica Evanghelica, prin păstorii şi membrii aceşteia, trebuie să se implice în lucrarea de evanghelizare şi de ucenicizare, care se ocupa atât de aspectul spiritual cât şi de cel fizic.

Scris de Cosmin Pascu